MINUNATUL SCHIMB FAMILIA DIVINĂ ŞI FAMILIA UMANĂ (1)

SCRISOAREA PASTORALĂ a PS Florentin CRIHĂLMEANU,Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul, mila şi îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu şi graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, iubitori şi cinstitori de Dumnezeu,

«Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos, Cel ce s-a dat pe Sine pentru păcatele noastre»
(cf Gal 1,3-4).

Iubiţi credincioşi,

Naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment fundamental al credinţei noastre creştine şi al omenirii întregi. De aceea, Biserica sub inspiraţia harului Spiritului Sfânt, prin post şi rugăciune, prin oficii liturgice, prin icoane şi cântări tradiţionale (colinde), pune în fiecare an pe buzele şi în sufletele noastre dorinţele patriarhilor şi prevestirile profeţilor din vechime, în aşteptarea marelui Moment, precum şi cuvintele evangheliilor Naşterii Domnului, ca şi cum ar urma să aibă loc din nou acum, la mai bine de două milenii, sub ochii noştri. Dincolo de strălucirea, opulenţa, zgomotul, cadourile şi bucuria omenească a marii sărbători, există aspectul spiritual, harul pe care îl putem dobândi în fiecare an prin contemplarea misterului Naşterii Domnului. Ce roade spirituale trebuie să culegem din contemplarea acestui mister al Fiului lui Dumnezeu devenit prunc mic în ieslea din Bethleem?

«Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea» (cf Gal 4,4-5).

Prin întruparea Cuvântului divin în sânul Fecioarei Maria, Dumnezeu începe o nouă relaţie cu neamul omenesc. El asumă natura noastră umană, pentru a ne oferi în schimb participarea la natura Sa divină. Părinţii Bisericii l-au numit «schimbul minunat», prin care Preasfânta Treime, «Familia divină» doreşte să pătrundă în firea omenească, în «familia umană», pentru ca oamenii să poată face parte din «familia divină».

1. Minunatul schimb

 

«Cel ce s-a format în pântecele Fecioarei, a îmbrăcat blestemul şi acolo s-a făcut înfricoşătorul schimb, căci dând spirit a primit trup» (Sf. Proclu al Constantinopolului).

Părinţii Bisericii vorbesc despre un schimb care se produce. Dumnezeu asumă prin întrupare natura noastră umană, pentru ca în schimb, să ne ofere participarea la natura Sa divină, dumnezeiască. «Suntem chemaţi să devenim părtaşi la divinitatea cu care natura noastră umană s-a unit în persoana lui Hristos şi să primim acest dar prin natura umană», scrie Fericitul Columba Marmion. Acesta este harul legat de celebrarea măritei sărbători a Naşterii după trup a Domnului nostru Isus Hristos. Pruncul ce astăzi se naşte rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu, iar prin natura umană pe care o asumă, Dumnezeu ne oferă dumnezeirea Sa.

Să contemplăm acest «minunat schimb» dintre Creator şi creatură, dintre cer şi pământ, dintre divin şi uman, ce constituie fundamentul misterului Naşterii Domnului.

E noaptea sfântă în cetatea Bethleem. O stea străluceşte deasupra unei peşteri din care păstorii şi-au făcut un adăpost de animale. Aflaţi pe câmp în jurul focului, păstorii pornesc grăbiţi spre mica grotă care se umple deodată de lumină. Să ne închipuim că suntem şi noi alături de păstori şi să privim spre ieslea în care Pruncul înfăşat a fost aşezat. Să căutăm să desluşim cum a fost perceput de cei prezenţi, acest eveniment deosebit.

Să începem de la ultimii veniţi: trecătorii curioşi care au venit doar atraşi de lumină, zgomot şi înghesuială. Ei au văzut un simplu prunc, o nouă viaţă ce îşi începe drumul în istoria şi tradiţia poporului Israel: o clipă de fascinaţie şi uimire, un sentiment de milă pentru Cel născut în sărăcie, după care s-au întors la drumul lor.

La grotă au ajuns şi păstorii, oameni simpli, care, păzind oile lor, primiseră vestea cea bună de la mesagerul divin şi văzând strălucirea Gloriei divine au dorit să «vadă Cuvântul» (cf Lc 2,15). Acolo au văzut semnul oferit de înger: «un prunc înfăşat, culcat în iesle» (cf Lc 2,12). Primind vestea divină, ei au crezut că micul prunc nou-născut este Mântuitorul, Hristos Domnul (cf Lc 2,11), Cel proorocit în Scripturi, Cel aşteptat de către întregul popor ca Mesia – Eliberator. De aceea, văzându-L, îl privesc cu nesaţ, înfricoşaţi dar şi înduioşaţi la vederea acestui Mesia, Prunc mic, neputincios. Bucuria lor este atât de mare încât vestesc tuturor cuvântul primit de la înger, «preamărind şi lăudând pe Dumnezeu» (cf Lc 2,20). Sufletele acestea simple au fost atinse de har şi s-au înălţat spiritual la un nivel de înţelegere supranatural.

Lângă ieslea pruncului stă mama Sa, Maria. Ea care cu înfricoşare primise vestea îngerească, ea, slujitoarea smerită a Domnului adumbrită de puterea Celui Preaînalt, cea care îl purtase în sânul ei feciorelnic, acum îl priveşte cu dragoste gingaşă de mamă. Întărită în credinţă, vede acum împlinirea cuvântului îngeresc. În faţa ei e Pruncul pe care l-ar strânge-n braţe ca orice mamă, dar e şi Creatorul ei, în faţa căruia s-ar prosterna în adoraţie, cu înfricoşare. Fecioara Maria rămâne în contemplaţie în faţa marelui mister, păstrând cu grijă cuvintele pe care păstorii le spun despre Pruncul divin.

Dreptul Iosif stă şi el lângă iesle, privind cu drag spre Pruncul mic. Îi revin acum în minte cuvintele mesagerului divin: «vei chema numele lui Isus, căci el va mântui poporul Său de păcatele lor» (Mt 1,21). Îl priveşte şi el cu acelaşi sentiment al tatălui ocrotitor ce l-ar purta pe braţe şi în acelaşi timp al credinciosului ce priveşte cu frică şi cutremur, văzând în pruncul mic din iesle pe însuşi Emanuel, «Dumnezeu cu noi».

Îngerul Domnului, spirit pur, cunoscător al tainelor divine, atât cât îi era dat, îşi împlineşte misiunea de vestitor pentru a contempla mai apoi din înalt misterul Cuvântului întrupat, cântând împreună cu «oştirile cereşti» laudă lui Dumnezeu pentru «minunatul schimb» ce s-a petrecut: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!» (cf Lc 2,14).

Pentru ca tabloul celor prezenţi să fie complet ar trebui cu smerenie să încercăm să intuim ceva din privirea Tatălui ceresc. Din înaltul gloriei Sale El contemplă pe Fiul Său, Unul născut mai înainte de toţi vecii, de o fiinţă cu El. Cuvântul prin care toate s-au făcut a devenit acum chipul Său vizibil (cf Col 1,15), icoana Sa pe pământ, dar nu sub înfăţişarea unui rege puternic ci cuprins în micimea unui nou născut, neputincios, aşezat în ieslea animalelor. Zămislit prin tainica lucrare a Spiritului Sfânt, după încuviinţarea Fecioarei Maria, «Cuvântul născut din veşnicie fără de mamă, se naşte acum pe pământ, mai presus de fire, fără de tată».

Să încercăm şi noi, creştinii de astăzi, să privim spre Pruncul din iesle cu «ochii sufletului», în lumina credinţei pe care am primit-o prin Botez. Ce percepem, ce înţelegem şi ce vom putea spune?

Vom spune ceea ce credinţa ne învaţă: acest Prunc este cu adevărat Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Cuvântul întrupat, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, care (…) s-a coborât din ceruri s-a întrupat de la Spiritul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om» (cf Simbolul credinţei). Acest copilaş are un suflet ca şi al nostru, un chip şi un trup asemănător nouă, dar a rămas în acelaşi timp şi Dumnezeu, aşa cum explică Sfântul Pavel: «Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om» (cf Fil 2,6-7). În noul-născut convieţuiesc două naturi: cea divină, pe care o posedă prin naşterea veşnică din Tatăl şi cea umană, dobândită, la timpul rânduit, prin întruparea de la Spiritul Sfânt şi din Fecioara Maria. Între cele două naturi coexistente în persoana Pruncului divin nu există nici amestecare, nici schimbare, nici împărţire, nici despărţire (cf Conc. Efes; CBC 467). Prin urmare, Pruncul din iesle este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, sau, altfel spus, «a rămas ceea ce era şi a asumat ceea ce nu era» (cf Sf. Leon cel mare; Sf. Grigore de Nazianz). Cuvântul lui Dumnezeu, întrupându-se, rămâne ceea ce este (păstrând natura divină), iar ceea ce nu este preia de la neamul omenesc. Este primul act al «minunatului schimb»: Dumnezeu primeşte de la noi firea noastră omenească pentru a se uni cu ea.

Dar ce ne va oferi în schimb Dumnezeu? El ne va oferi tuturor marele dar al mântuirii, adică participarea reală şi intimă la natura Sa divină. Este «minunatul schimb» evocat de Părinţii Bisericii din Orient şi din Occident: «Hristos Isus Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt devine fiul omului pentru ca la rândul Său omul să devină fiu al lui Dumnezeu» (cf Sf. Irineu din Lyon, Sf. Atanasie, Sf. Augustin).

Prin acest Prunc divin, Dumnezeu şi om adevărat, se realizează intrarea lui Dumnezeu în istoria familiei umane, deschizându-i acesteia calea şi posibilitatea de a participa la viaţa «Familiei divine» a Preasfintei Treimi.

Această posibilitate fusese deja oferită primelor fiinţe umane, create după «chipul şi asemănarea lui Dumnezeu» (cf Gen 1,26). Adam îl vedea pe Dumnezeu, comunica şi colabora cu El. Tatăl creator doreşte ca omul să fie fericit să iubească şi să se simtă iubit. De aceea, nu rămâne indiferent la singurătatea lui Adam şi îi oferă un ajutor pe potrivă (cf Gen 2,18-22).

Nerespectarea poruncii divine prin acceptarea ispitei, este păcatul care distruge comuniunea «familiei umane» cu «Familia divină», alungând-o din grădina raiului (cf Gen 3). Astfel suferinţa, boala şi moartea pătrund în marea familie a neamului omenesc.

Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu, fac parte din minunatul Plan divin menit să restabilească acea comuniune dintru început între Dumnezeu şi «familia umană».

Micul prunc înfăşat în iesle, în care «locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii» (cf Col 2,9) şi în care «sunt adunate comorile divinităţii» (cf Col 2,3), doreşte să ne împărtăşească această viaţă divină, căci misiunea Sa în lume este aceea de a dărui viaţa, pentru a deveni şi noi «fii şi împreună moştenitori prin Fiul» (cf Rom 8,17). Acest Prunc mic va deveni «poarta» spre viaţa «Familiei divine», după cum El însuşi va spune: «Eu sunt uşa de va intra cineva prin Mine, se va mântui» (cf Io 10,9).

Acestea sunt cele două momente ale minunatului schimb pe care Dumnezeu îl realizează cu neamul omenesc. Mai întâi asumă firea noastră omenească, pentru ca apoi, pe noi oamenii să ne facă părtaşi la firea Sa divină. Dumnezeu «se face om pentru a ne îndumnezei» scrie Sf. Augustin. Astfel putem afirma că Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om, devine izvorul naşterii noastre la viaţa divină. Pe de o parte, prin întruparea Sa, Dumnezeu se arată între oameni,

«Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi»

(cf Io 1,14), 

oferindu-ne modelul practic de urmat şi învăţându-ne ceea ce El cunoaşte de la Tatăl. Pe de altă parte, având un trup în Fiul Său, Dumnezeu devine capabil de suferinţă (în natura sa umană) şi astfel poate înlătura ofensa adusă de Adam prin păcat. Umanitatea acestui mic prunc din iesle va fi cea care, la timpul rânduit, va suferi şi va ispăşi. Natura Sa divină va conferi o valoare infinită acestor suferinţe, pentru a putea dobândi răscumpărarea lumii.

De acum înainte în noi, oamenii, va exista atât viaţa naturală primită prin naşterea după rânduiala firii, cât şi viaţa supranaturală primită prin Botez, «baia naşterii a doua» (cf Tit 3,5). Este harul făpturii noi prin Hristos (cf 2Cor 5,17; Gal 6,16) care ne transformă în copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai lui Hristos şi demni de moştenirea vieţii veşnice (cf Rom 8,16-17).

«Ceea ce Hristos este din veşnicie prin natură, adică Fiu al lui Dumnezeu, noi putem deveni prin har» (Fer. Colomba Marmion).

Se dezvăluie din nou măreţia «admirabilului schimb»: Cuvântul asumă o fire omenească găsind modalitatea de ispăşire a păcatelor tuturor oamenilor (de pretutindeni şi dintotdeauna), pentru ca firea omenească să poată primi firea divină. 

sursa : http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-craciun-a-ps-florentin-2010/

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu cel mai pretios DAR, cu EL Insusi!