Sfântul Ioan al Crucii

Sărbătoarea: 14 decembrie

 

În 1542, cu patru ani înainte de moartea lui Luther şi trei înainte de deschiderea Conciliului din Trento, la Fontiveros, un orăşel din Castiglia, se năştea Ioan de Yepes, care va întrupa, prin viaţa şi mesajul său, răspunsul – nu singular, dar, cu siguranţă, unul dintre cele mai profunde şi mai radicale – pe care Dumnezeu va dori să-l dea oamenilor tulburaţi ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al  XVI-lea.

Va fi numit Doctorul mistic şi ne va lăsa cea mai înaltă poezie de dragoste din literatura spaniolă.

Vorbim despre răspunsul profund deşi – citind biografia acestui sfânt şi scrierile lui – cu greu ne dăm seama că Biserica din timpul său era sfâşiată de criza protestantă şi de alte crize.

Ioan de Yepes, care mai apoi va dori să se numească al Crucii, părea să trăiască altundeva. Foarte implicat în viaţa cotidiană, mai ales în cea a săracilor  (îi place să lucreze ca muncitor împreună cu zidarii care construiesc şi repară mănăstirile micuţe în care el locuieşte); este foarte implicat în viaţa Ordinului său religios, în care va fi aproape mereu superior şi educator; foarte implicat mai ales în direcţiunea spirituală a celor care îl caută pentru a fi ajutaţi să se convertească şi  să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima. Dar el este altundeva când este vorba despre acele probleme grave în care ne-am aştepta să-l vedem protagonist.

Ţinem să dăm încă de la început o anume cheie de lectură pentru personalitatea şi opera sa, referindu-ne la Sfânta Scriptură (referire care este mai mult decât esenţială şi preţioasă decât ar putea să pară la prima vedere).

Orice creştin ştie că Biblia conţine istoria povestirii Mântuirii. Adică: istoria iubirii fericite cu care Dumnezeu a creat omul după chipul său; istoria iubirii milostive cu care Dumnezeu s-a aplecat apoi asupra creaturii sale păcătoase restabilind cu ea o alianţă (mai întâi cu câţiva prieteni: Abraham, patriarhii, Moise, apoi cu un între popor); istoria venirii a însuşi Fiului lui Dumnezeu, ca Mire al întregii omeniri care trebuie să devină progresiv Biserica sa, născută din coasta străpunsă pe Cruce, şi destinată să se unească, din ce în ce mai mult, în mod conjugal, cu El.

Toată istoria Sfântă este de aceea învăluită într-un simbolism sponsal care este mai real decât realitatea, într-atât încât în creştinism este mai degrabă iubirea dintre bărbat şi femeie cea care devine Sacrament, adică semn eficace, sau adevărat simbol întrupat al unei iubiri şi mai mari.

Iubirea sponsală a lui Cristos pentru fiecare creatură este realitatea: orice altă iubire este doar referire, semn.

Credinţa creştină ne spune aceasta: Dumnezeu este iubire, şi cel care rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el.

Ce descoperim noi atunci în multitudinea de cărţi ale Bibliei? Descoperim istoria legăturii creaturii cu Dumnezeu. Istoria presărată cu toate ingredientele vieţii umane: naştere şi moarte, întâmplări şi nenorociri, pace şi război, suferinţă şi bucurii, vină şi ispăşire, construcţii şi ruine, succese şi eşecuri.

Totul este în Biblie, iar protagoniştii sunt oameni de toate tipurile şi de toate rangurile: regi şi profeţi, războinici şi înţelepţi, bogaţi şi săraci, sfinţi şi păcătoşi, figuri celebre şi oameni de rând.

Dar între toate cărţile Sfintei Scripturi este una deosebită, unică în felul său, pusă acolo ca o inimă, prin care se explică şi prind viaţă toate celelalte cărţi, toate  celelalte întâmplări: Cântarea Cântărilor.

Dar dacă cineva ia în mâna această carte şi o citeşte cu atenţie, ce găseşte? O poezie lungă şi extraordinară de iubire: poate să fie povestirea realistă a iubirii dintre doi tineri, poate să fie poemul simbolic al iubirii infinite a lui Yahwe pentru poporul ales, poate să fie prefigurarea Fiului lui Dumnezeu întrupat care vine pentru a ni se dărui în întregime, în trupul său euharistic.

Oricum ar fi, Cântarea Cântărilor există în Biblia noastră şi iluminează totul, atât Vechiul, cât şi Noul Testament; şi scaldă totul în lumina sa, rezolvă prin frumuseţe orice dramă.

Ceva asemănător – mult mai asemănător decât ar putea să pară la prima vedere – este ceea ce Dumnezeu i-a cerut lui Ioan al Crucii în acel moment crucial, cu adevărat unic în istoria Bisericii: i-a cerut să compună o adevărată şi nouă versiune şi prelungire a Cântării Cîntărilor. Dar, pentru a realiza această actualizare biblică, Dumnezeu l-a făcut să retrăiască acel poem într-un mod cu totul şi cu totul particular în viaţa sa, care a fost şi ea o trăire de iubire, asemănătoare, prin imitare şi participare, celei a lui Isus cel Răstignit.

Până aici am spus deja ceea ce este esenţial. Nu mai rămâne decât să povestim.

Gonzalo de Yepes, tatăl lui Ioan, este un tânăr din Toledo de origine nobilă, dedicat comerţului cu mătase, în acel timp foarte înfloritor. În timpul unei călătorii de afaceri întâlneşte o ţesătoare frumoasă şi tânără, orfană şi săracă, Caterina Alvarez, se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu ea, împotriva voinţei puternice a rudelor sale bogate, care îl dezmoştenesc. Astfel, Gonzalo devine şi el foarte sărac,  încât ea trebuie să-l primească în căsuţa sa umilă şi să-l înveţe meserie.

Li se nasc trei copii: în casă domneşte o linişte şi o pace înduioşătoare, dar şi o sărăcie care îi mişcă până şi pe vecini.

Puţin după naşterea lui Ioan, tatăl se îmbolnăveşte grav şi, după doi ani de boală, îşi dă ultima suflare.

Rămasă văduvă, cu trei copii, Caterina nu are nici măcar după ce bea apă. Pe jos, cu doi micuţi, şi purtându-l încă în braţe pe Ioan, cerşind, face o călătorie de 36 de leghe spre Toledo, pentru a cere ajutor de la rudele bogate ale soţului. Nu obţine nimic. Astfel, micuţa familie îşi reia nefericită viaţa săracă mutându-se succesiv în centre locuite din ce în ce mai mari, unde poate mai uşor să primească ajutor.

Francisc, cel mai mare, a crescut şi începe să dea o mână de ajutor. Al doilea, Luis, moare din cauza lipsurilor; Ioan este trimis la un internat pentru orfani, unde poate să înceapă să studieze şi lucrează, în acelaşi timp, ca infirmier la un spital pentru bolnavii de sifilis de la Medina del Campo.

În sfârşit, micuţa familie începe să se refacă puţin şi imediat se deschide cu caritate faţă de cei mai săraci ca ei, inclusiv prin primirea în casă, până la moarte, a unui copilaş abandonat.

Povestirea noastră a trebuit să fie foarte rapidă, dar trebuie să încercăm cel puţin să simţim acea atmosferă tulburătore în care micuţul Ioan a învăţat să respire: o atmosferă impregnată de iubire şi suferinţă, de bogăţie interioară şi sărăcie exterioară: nu o iubire care depinde obositor de suferinţă şi sărăcie, ci o iubire bogată, ca cea a tatălui care a devenit sărac din iubire şi care a fost la rândul său îmbogăţit de sărăcia şi de iubirea mamei, până la a da viaţă fiilor, cărora bogăţia şi sărăcia, iubirea şi suferinţa, nu au reuşit să rupă nodul misterios care îi unea.

În copilărie şi adolescenţă, Ioan posedă deja, uman şi spiritual, bagajul, suficient pentru început, pentru o vocaţie unică la care a fost predestinat de Dumnezeu.

Când Ioan avea 21 de ani, toată experienţa de iubire, de sărăcie şi de inteligenţă cu care fusese hrănit se concretiză pentru el în vocaţia carmelitană: alegerea de a se concentra asupra lui Dumnezeu în rugăciune şi mortificaţie, şi  ochii care o privesc pe Fecioara de pe Carmel, ca pe modelul cel mai dulce şi mediatoarea maternă a tuturor harurilor.

Despre educaţia pe care a primit-o în convent, cea care va găsi cel mai bun ecou în viaţa sa, cu siguranţă este o indicaţie într-un text clasic de spiritualitate al Ordinului, care spune: Dacă vrei să te ascunzi în caritate şi să atingi jumătatea drumului tău, pentru a bea din torentul contemplaţiei…, trebuie să eviţi nu numai ceea ce este interzis, dar şi tot ceea ce te împiedică de la o iubire şi mai arzătoare.

Anii următori îl găsesc aşadar pe Ioan, devenit călugăr şi student la filosofie şi teologie la splendida Universitate din Salamanca: studiul îi fascinează inteligenţa pătrunzătoare şi argumentativă, în timp ce rugăciunea şi asceza îl desăvârşesc interior şi fizic (a ales pentru sine o celulă micuţă şi întunecoasă doar pentru că are o ferestruică care dă spre presbiteriul bisericii şi petrece astfel ore îndelungate cufundat în contemplarea tabernacolului).

Cu puţin înainte de a fi sfinţit preot, este aproape convins că vocaţia sa tinde spre o viaţă de clauzură contemplativă totală şi vrea să schimbe Ordinul. Dar tocmai atunci o întâlneşte pe Tereza de Avila. Suntem în anul 1567.

Fascinanta călugăriţă carmelitană, cu treizeci de ani mai în vârstă decât el are în spate o lungă experienţă de zbucium interior şi de căutare vocaţională, liniştită acum, de câţiva ani, de când a început să reformeze mănăstirile Carmelului feminin, imaginându-le şi creându-le pe fiecare ca pe un mic paradis pe pământ, unde se desfăşoară compania celor buni, adică a celor care se ajută reciproc să-l vadă pe Dumnezeu încă de pe acest pământ cu ochii limpezi ai credinţei şi cu focul iubirii reciproce, care se înalţă spre inima lui Dumnezeu însuşi. Mănăstiri care îşi asumă sarcina de a fi şi de a rămâne în inima Bisericii şi a lumii, unde se roagă, se suferă, se luptă, se iubeşte pentru toţi şi în locul tuturor.

Tereza are intenţia de a-şi extinde reforma asupra ramurii masculine a Ordinului, şi chiar consideră această iniţiativă chiar mai importantă decât prima, căci bărbaţii pot uni contemplaţia (acea situare existenţială a sinelui în iubire şi în cruce) şi misiunea (a se lăsa trimişi de Cristos acolo unde Biserica are cea mai mare nevoie de a fi ajutată şi susţinută).

Ioan acceptă să împartă idealul şi destinul ei: se întoarce la Salamanca pentru a-şi termina studiile înainte de a fi sfinţit preot şi, între timp, Tereza caută o modalitate de a avea un mic convent pentru primii carmelitani reformaţi.

Ea însăşi taie şi coase pentru Ioan al Crucii haina săracă.

Viaţa cea nouă începe la Duruelo, în mijlocul unui pâlc de case, atât de izolat în ţinut, încât Tereza, prima dată, e constrânsă să rătăcească o zi întreagă până să reuşească să-l găsească.

Au adaptat o clădire veche: corul este în mansardă, unde pot intra şi rămâne doar aplecaţi, portalul a fost transformat în capelă, două celule mici sunt în colţurile corului, atât de joase, că se atinge tavanul cu capul.O bucătărioară împărţită în două este folosită şi ca sală de mese. Peste tot pe pereţi sunt cruci de lemn şi câteva imagini din hârtie.

Părintele Ioan a înfipt în pământul mişcător din faţă o cruce mare, vizibilă de foarte departe pentru oricine se îndreaptă spre ei.

Aici, eremiţii trăiesc o austeritate incredibilă, dar totul este în final îmbrăcat într-o tinereţe profundă, care se hrăneşte cu rugăciuni multe, atât de intense, încât aproape că nici nu-şi mai dau seama că se roagă; de aici pleacă apoi să predice şi să spovedească sătenii din localităţile vecine, care sunt privaţi de orice asistenţă religioasă.

Când Tereza merge pentru prima dată să-i găsească, este emoţionată, iar micul convent i se pare – după spusele ei – mediul copilăriei, unde iubirea îmbrăţişează încă suferinţa şi sărăcia acceptate în mod liber. Este o asemenea asemănare între cele două experienţe, încât, pentru o perioadă, Ioan îşi cheamă rudele să locuiască cu ei: în timp ce fraţii sunt plecaţi să predice, mama Caterina pregăteşte mâncarea săracă a comunităţii, fratele Francisc aranjează camerele şi paturile, iar soţia sa, Anna, spală rufele.

Era în sensul propriu al cuvântului o naştere a Carmelului, imaginată şi dorită de sfânta Tereza, iar eremiţii trăiau acolo o experienţă atât de bogată şi de profundă, încât era de ajuns pentru a susţine pentru totdeauna noua viaţă.

 Nu putem să urmărim aici întreaga dezvoltare a acelei istorii trebuie să ajungem repede în inima povestirii noastre.

Este sfârşitul anului 1577 şi, de aproape cinci ani, Ioan al Crucii locuieşte la Avila. Sfânta Tereza – numită cu forţa superioara unei mănăstiri de surori carmelitane non-reformate (însăşi mănăstirea de care se rupsese) – îl cheamă pe Ioan al Crucii la sine, pentru ajutor într-o operă adevărată de reeducare spirituală.

Cei doi lucrează împreună, iar mănăstirea agitată, unde trăiesc mai mult de 130 de surori, devine, încetul cu încetul, ceea ce trebuia să fie: o casă a rugăciunii şi a carităţii. Dar mai devine – prin prezenţa celor doi mari Reformatori – locul asupra căruia se fixează  ranchiuna celor care îi considerau pe reformaţi aventurieri neliniştiţi şi neascultători.

Oricum ar fi, reprezentantul General al Ordinului, de care ascultă prea bine anumiţi sudiţi înflăcăraţi şi impulsivi, ordonă ca Ioan al Crucii să fie arestat şi închis.

Sunt timpuri în care Biserica este structurată în mod analog Regatului, iar conventele au şi ele o celulă-închisoare pentru fraţii rebeli.

Împotriva lui Ioan se înverşunează însă cu o cruzime neobişnuită. Legat şi maltratat ca un sărman Cristos, îl duc pâna la Toledo, unde un convent puternic se înalţă pe malul râului Tago. Îl închid într-o încăpere scobită în zid: e folosită câteodată şi ca latrină, iar lumina nu intră aproape deloc (are doar o crăpătură de trei degete care dă înspre o altă încăpere), astfel că doar la prânz Ioan reuşeşte să citească breviarul, singurul lucru pe care i l-au lăsat.

Va rămâne acolo aproape nouă luni: hrănit cu pâine şi apă, câteodată o sardină întreagă sau doar o jumătate, cu o singură haină care putrezeşte pe el, fără a o putea spăla vreodată. În fiecare vineri este biciuit pe spate în refectoriul mare cu atâta violenţă, încât, după ani, va avea încă cicatrici neînchise. În sfârşit, acuzele cele mai violente: îi spun că s-a reformat doar pentru că voia să comande şi pentru a fi considerat un sfânt. Păduchii îl mănâncă, febra îl slăbeşte.

Sfânta Tereza, care cunoaşte situaţia, scrie neliniştită regelui Filip al II-lea cuvinte cutremurătoare: Cei Încălţaţi (adică Carmelitanii non-reformaţi) nu par să se teamă că nu există nici dreptate, nici Dumnezeu. Sunt foarte neliniştită ştiind că acei părinţi (era şi un oarecare P. Germano) sunt în mâinile lor… aş prefera să fie la mauri, care probabil că ar avea mai multă milă”.

Dar iată că are loc minunea, revelaţia vocaţiei proprii şi foarte personale a lui Ioan al Crucii: hotărârea cu care Dumnezeu încredinţează în mâinile lui, pentru Biserica timpului său, un comentariu viu al Cântării Cântărilor.

În prăpastia profundă, în întunericul înfiorător care îl înconjoară chiar şi fizic, în miezul obscur al nopţii, din inima lui Ioan al Crucii se nasc cele mai calde şi mai luminoase poezii de iubire compuse cu material biblic, dar şi în stilul şi forma proprii timpului său.

El le compune în minte şi crează o lume nemaivăzută de imagini, simboluri, sentimente: o lume unde frumuseţea devine strigătul sufletului care îl caută pe Cristos aşa cum Mireasa îşi caută Mirele şi se realizeată acea atracţie de nerezistat a lui Dumnezeu care îşi caută în Cristos creatura sa.

Noaptea – acel adevăr teribil al carcerei care încearcă să smulgă până şi sufletul din sărmanul frate persecutat (i s-au transmis veşti false pentru a-l convinge că totul este pierdut, şi că opera lui a fost distrusă) – devine acum condiţia obligatorie pentru a merge spre lumea revelaţiei lui Dumnezeu, lăsând în urmă orice lucru care ar putea să-l distragă de la această aventură.

Este marea singurătate a tuturor lucrurilor, liniştea profundă în care se aude cum se revarsă în fântâni apa vieţii care coboară de la Dumnezeu spre noi; şi de această revărsare suntem siguri chiar dacă în jur este noapte.

În întuneric, chiar dacă este noapte, se ştie şi că cerul, şi pământul îşi potolesc cu ea setea, că transparenţa apei nu va putea niciodată fi tulburată, şi că va ajunge să sature orice creatură, chiar dacă acum este noapte.

Este jocul noapte – luminozitate – saţietate care, după Ioan al Crucii ajunge la noi prin revelarea celor două mari mistere: Trinitatea, revărsare de viaţă care acoperă totul şi Euharistia.

Este noapte: când toţi dorm, iar prizonierul îşi riscă fuga cu riscul de a se prăvăli (aşa cum va face periculos Ioan, lăsându-se să cadă de la o fereastră pe malurile stâncoase ale râului Tago); noaptea, când nimeni nu te vede, şi nici chiar tu nu vezi pe nimeni, dar în inimă arde un foc care te conduce şi te luminează mai sigur ca lumina din plină zi.

În noaptea închisorii sale, de-a lungul acelor luni teribile, Ioan şi-a început astfel călătoria în lumea biblică a Revelaţiei lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu îl transportase acolo cu harul său, făcându-l să devină protagonist.

          În acelaşi mod, sărmanul încarcerat, chemat la lumina revelaţiei, compune lungi romanţe, în care o anumită monotonie a rimelor scot la suprafaţă oboseala memoriei, constrânsă să pună împreună vers cu vers, pentru a nu le uita.

A reconstruit astfel prologul Sf. Ioan: La început a fost Cuvântul – traducându-l în dialog de iubire între Dumnezeu Tatăl şi Fiul – şi Evangheliile naşterii lui Isus.

Toată istoria este văzută ca o celebrare nupţială organizată de Tatăl, care îi dăruieşte Fiului creaţia sa, şi ca ofertă nupţială a Fiului, care îşi dăruieşte trupul pentru a o mântui şi a o da înapoi Tatălui. În inima celebrării stă Maria (şi cu aceasta se încheie romanţele): Maria, care priveşte cu uimire ceva nemaivăzut până atunci: minunatul schimb prin care Dumnezeu făcut copil plânge cu lacrimile omului, iar omul trăieşte în sine bucuria lui Dumnezeu.

Dar, mai presus de toate, Ioan compune strofele acelei celebre Cântări spirituale, pe care nici el însuşi nu se teme să o compare cu Cântarea lui Solomon, mărturisind că l-a scris sub influenţa Duhului Sfânt, până acolo încât nici el însuşi nu mai poate să dea o interpretare potrivită, într-atât versurile abundă de inteligenţă mistică.

Ioan a devenit – după cum el însuşi o admite – una dintre acele persoane care din abundenţa Duhului fac cunoscute secrete misterioase.

La nivel psihologic este deja dificil de explicat cum poate un om din închisoare, cu forţele extenuate, cu viaţa redusă la extrem, să elaboreze o poezie atât de pură, clară, arzătoare, vitală, bogată în imagini, în culori, în sunete, amintiri, dorinţe, pasiuni şi nerăbdare.

Iată doar câteva versuri:

Toate-acestea n-au habar / Decât de mii de haruri să-mi vorbească / Toate-mi pun pe rană jar / Şi stă viaţa-mi s-o răpească / un nu-ştiu-ce ce prind să-l şuşotească.”

O, fântână cristalină, / de-ar fi-n a ta oglindă argintată / să-şi răsfrâng-a lor lumină / jinduiţii ochi deodată / cum mie-n chip lăuntric mi se-arată.

Iubitul meu – coline / şi solitare văi împădurite, / ostroave-n zări senine, / izvoare şopotite, / suflare dulce de-adieri vrăjite

 şi noapte ce se-mbie / în linişti de-aurore suitoare, / tăcută melodie, / pustie cântătoare, / răgaz plăcut al cinei iubitoare.

Iar pe verzile câmpii / de n-oi mai fi cu nici un chip găsită / că-s pierdută, veţi gândi, / căci, umblând îndrăgostită, / m-am risipit spre-a fi agonisită.

Este cântul inimii îndrăgostite care continuă cu adevărat şi actualizează – în formă neo-testamentară şi eclezială – Cântarea Cântărilor, tot aşa cum reîmprospătează mulţimea de comentarii pe care Părinţii Bisericii le-au dedicat acestei cărţi splendide şi misterioase.

Când, după nouă luni, după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, noaptea, reuşi să fugă din închisoare, riscând să se sfărâme de ţărmurile stâncoase ale râului Tago, Ioan s-a refugiat în mănăstirea carmelitanelor de la Toledo (să ne amintim că, prin mănăstirile contemplative, Biserica îşi păstrează imaginea vie, în adoraţie, a calităţii ei de Mireasă a lui Cristos), apoi în cea de la Beas.

Când ajunse în parloarul lor, călugăriţele îl priveau consternate.

Era – spuneau ele – ca un mort, numai piele şi os, şi atât de sfârşit, că aproape nici nu mai putea vorbi, îngrozitor de slab şi de o culoare cadaverică. A rămas câteva zile închis în sine, vorbind atât de puţin, că ne mira.

Pentru a-l alina şi pentru a umple acea tăcere, superioara (căreia, mai târziu, Ioan îi va dedica comentariul la Cântarea spirituală), ceru la două novice să-i cânte câteva strofe spirituale.

Era un cântec melancolic, scris de un eremit. Cuvintele spuneau: Cine nu are experienţa durerii / în această vale plină de dureri / nu a savurat niciodată nimic bun / nici nu a gustat iubirea / căci durerea este haina îndrăgostiţilor.

Şi iată ce se întâmplă, după cum povestesc două călugăriţe tinere: Durerea sa era atât de mare, încât au început să-i curgă  din ochi lacrimi multe, care alunecau pe obraji… Cu o mână s-a prins de grilaj, în timp ce cu cealaltă făcea semn să fie întrerupt cântecul.

Dar ceea ce le-a răscolit a fost motivul pentru care plângea Ioan. Le-a spus că era îndurerat să vadă că Dumnezeu îi trimitea prea puţină suferinţă, pentru ca el să poată gusta cu adevărat iubirea lui Dumnezeu.

Mulţi ani mai târziu, când aceeaşi superioară îi amintea de timpul petrecut în închisoare, Ioan, clătinând dulce capul, îi spunea: Ana, fiica mea, unul singur dintre harurile pe care Dumnezeu mi le-a dat în acel loc nu poate fi plătit nici măcar cu o mică închisoare (“carcelilla”), fie ea şi de ani îndelungaţi.

Acest diminutiv spune cum micimea sufocantă a carcerei s-a transformat, în conştiinţa şi amintirile sale, într-o experienţă atât de mică, în comparaţie cu măreţia miracolului care avusese loc!

Nu putem urmări aici toate evenimentele care şi-au pus amprenta asupra vieţii lui Ioan.

După carcera de la Toledo i-au mai rămas doar paisprezece ani de viaţă, iar el i-a petrecut în întregime ca superior în mai multe mănăstirii, iubit şi respectat de toţi, deşi a rămas aproape întotdeauna în umbră; era căutat mai ales de cei care îi cereau să îi conducă pe drumul spre Dumnezeu.

Sufletul îndrăgostit – scrie Ioan – este un suflet dulce, blând, umil şi răbdător.

Este întâlnirea misterioasă dintre Nimic şi Totul. Dar ceea ce nu a fost destul înţeles şi subliniat – în experienţa şi opera acestui sfânt – este faptul că nu este vorba despre un sistem al său, ci de o experienţă originală, personală, a misterului pascal: aceea a Calvarului (carcera) din care a înviat Cuvântul ca poezie inspirată, dătătoare de viaţă, ca şi cuvânt înviat.

Ioan îi va învăţa pe toţi că a muri poate să însemne şi a trăi, în timp ce, câteodată, numim viaţă ceea ce este doar moarte.

Ioan al Crucii este celebru pentru că a reuşit să unească două culmi aparent contradictorii: culmea frumuseţii din textele sale poetice şi culmea durităţii ascetice din textele cu care el a comentat aceeaşi poezie. Dar acest fapt este de înţeles şi corect interpretabil doar dacă ne gândim că cele două realităţi au fost unite mai întâi în experienţa copilăriei, apoi în plinătatea maturităţii sale.

Între timp, Ioan continuă să atragă în jurul său suflete pe care le face să guste şi să trăiască propria sa experienţă, aceea care aparţine în mod constitutiv Bisericii – Mireasă a lui Cristos.

Mănăstirile fondate de Tereza – şi care trăiesc conform spiritului şi stilului ei – tind în mod natural să primească şi să dorească îndrumarea lui Ioan al Crucii. Şi chiar pentru ele acceptă el să facă cunoscută, ca să spunem aşa, experienţa extraordinară şi ciudată din care se naşte îndrumarea sa spirituală.

Au fost astfel compuse cele mai cunoscute tratate ascetice.

În timp ce încă comenta poezia luminoasă a Cântării, a scris, în mod paradoxal, în libertate, o nouă poezie care evocă din nou experienţa teribilă şi fascinantă a Nopţii în care apare riscul fugii în căutarea Iubirii.

Şi acest nou text poetic este comentat, oarecum simultan cu primul, în două opere celebre: Ascensiunea pe Muntele Carmel şi Noaptea întunecată, care formează împreună o operă unică, în doi timpi.

Comentariile sunt concepute în aşa mod încât, chiar de început sunt împletite între ele şi este imposibil atât să fie separate.

Schematizează ideile cu rigoare, nereuşind însă niciodată să fie exhaustiv şi clar întru totul.

Explică în sensul originar al cuvântului, căutând să explice distincţii, posibilităţi, străbătând toate căile gândurilor şi sfârşind prin a se pierde: explicând câteodată prea mult şi cu prea multe digresiuni, alteori prea puţin.

Comentează poezia prin proză, dându-şi seama că proza, prin firul său logic, îl constrânge să schimbe ordinea în care a curs prima dată poezia.

Rescrie de mai multe ori comentariile, fără a fi însă niciodată mulţumit de ele, şi sfârşind totuşi prin a le întrerupe brusc.

Chiar şi în ultimul mare tratat, cel despre poezia Văpaia vie a Iubirii – şi acesta redactat de două ori – la o primă redactare se închide brusc, în timp ce Ioan încearcă să comenteze acel verset splendid în care sufletul spune Duhului Sfânt: Cât de dulce mă faci să mă îndrăgostesc! Şi se închide destul de dur astfel: Duhul Sfânt umple sufletul de bunătate şi de mărire, făcându-l să se îndrăgostească de el, cufundându-l în profunzimea lui Dumnezeu mai mult decât s-ar putea spune sau simţi. De aceea mă opresc aici. În a doua redactare, Ioan va îndulci şi va corecta: … făcându-l să se îndrăgostească de el mai mult decât s-ar putea spune sau simţi, cufundându-l în profunzimea lui Dumnezeu, căruia să-i fie laudă şi mărire. Amin.

Dar în timpul acelor zile extrem de dureroase, nimeni nu a auzit de la Ioan un cuvânt de critică sau de autoapărare. O singură dată l-au auzit murmurând versetul unui psalm care spune: Fiii mamei mele s-au ridicat împotriva mea.

Privat de orice funcţie, trăieşte în linişte viaţa de zi cu zi, lucrând cu bucurie şi umilinţă, ca întotdeauna.

Într-o scrisoare din acea perioadă spune: Săptămâna aceasta am fost să culegem năutul. O să-l batem peste câteva zile. Este plăcut să iei în mână aceste creaturi moarte, mai mult decât să fii manipulat de cele vii. (Scrisoarea 26).

Sunt singurele gânduri pe care şi le permite despre teribila nedreptate căreia i-a căzut victimă: îl calomniază în modul cel mai infam, terorizând călugăriţele atunci când îl acuză de comportament imoral.

Nu este însă vorba despre o apatie filosofică, sau despre o retragere nedemnă: el suferă nespus, dar nu acuză pe nimeni, nici nu se apără.

Între timp, de câţiva ani, Ioan are în faţă ultima sa operă, Văpaia vie a Iubirii, căreia îi va da mai apoi nişte retuşuri, chiar în ultimele luni de viaţă.

Iubirea care îl leagă pe Dumnezeu de creatură şi pe creatură de Dumnezeu nu mai este un drum, nici o căutare neliniştită, ci o posesie totală şi arzătoare: este acelaşi Duh Sfânt care se uneşte cu sufletul şi arde în el până când din amândoi nu se va mai putea distinge decât o flacără unică.

Nu este deloc o stare de inactivitate, ci o sărbătoare a Duhului Sfânt celebrată în centrul cel mai profund al sufletului, care este copleşit de cea mai mare bucurie posibilă, de vibrare, fervoare, splendoare, glorificare.

Este îmbrăţişarea de iubire cea mai intensă care poate fi posibilă pe acest pământ şi care concentrează în sine întreaga realitate: Dumnezeu se trezeşte – dacă se poate spune aşa – în suflet, iar întreaga creaţie se trezeşte în el: doar un văl foarte subţire mai desparte creatura de viaţa veşnică, un văl care este pe cale să se rupă.

Va rămâne pentru noi un mister – cum este cu exactitate această unitate a misterului pascal – cum a fost posibilă această coincidenţă în inima lui Ioan, între experienţa mistică cea mai înaltă şi mai plină de bucurie şi cea mai umilitoare experienţă pământească de trădare, de infamie, de suferinţă interioară şi fizică.

La 49 de ani Ioan se îmbolnăveşte grav.

Răul se extinde, iar rănile îi atacă trupul. Medicului, care trebuie să-l îngrijească mereu, curăţându-i osul viu, i se pare imposibil să poată fi suportată atâta suferinţă cu atâta pace.

Ioan resimte în întregime durerea: fiinţa atât de unită cu Dumnezeu, transformată în iubire, nu poate şi nu trebuie să facă altceva decât să-l imite în mod real pe Cristos cel Răstignit.

Între timp, moartea se apropie. Este vineri, 13 decembrie 1591. Ioan este convins că va muri sâmbătă în zori, zi dedicată Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel.

Cu o seară înainte se împacă cu Superiorul său: cu o sinceritate care pentru noi este dificil chiar şi să ne-o imaginăm, l-a chemat şi i-a spus: Părinte, haina Fecioarei pe care am purtat-o şi pe care am folosit-o – dat fiind că sunt sărac şi cerşetor şi nu am cu ce să fiu îngropat – din iubire pentru Dumnezeu o rog pe Sfinţia Voastră să mi-o dea din caritate.

Superiorul, zguduit, îl binecuvântează şi iese din celulă.  A fost văzut apoi plângând, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un somn letargic şi mortal.

Târziu după-amiază i s-a adus Euharistia şi cu cuvinte dulci, înainte de a fi dusă înapoi Ostia Sfântă, spune: Doamne, de acum nu te voi mai vedea cu ochii trupului.

Noaptea se apropie, iar Ioan este sigur că va cânta matutinum în cer.

Încep rugăciunile pentru cei aflaţi în agonie. Ioan le întrerupe. Spune: Nu am nevoie de asta, părinte, citiţi-mi ceva din Cântarea Cântărilor.

Şi, în timp ce versetele de iubire răsună în celula muribundului, Ioan pare încântat şi suspină: Ce perle preţioase!

La miezul nopţii sună clopote pentru matutinum şi, îndată ce le aude, muribundul exclamă cu bucurie: Mărire lui Dumnezeu, voi merge să le cânt în cer! Privi apoi fix la cei prezenţi, ca pentru a-i saluta, sărută crucifixul şi spuse în latină: Doamne, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul.

Rugăciunea sufletului îndrăgostit

 

Domnul meu, Iubitul meu, dacă nu îndeplineşti ceea ce-ţi cer 
pentru că iţi aminteşti încă de păcatele mele, fă totuşi, 
o Dumnezeul meu, cu privire  la ele, voinţa ta, care este ceea ce 
eu caut mai mult. Însa foloseşte-ti bunătatea si milostivirea
şi vei fi cunoscut prin ele.

Şi dacă tu aştepţi faptele mele 
pentru  a-mi acorda ceea ce te rog, acordă-mi-le şi
împlineşte-le tu şi să vină  suferinţele 
pe care tu vrei ca eu să le accept. 
Dar, dacă tu nu aştepţi faptele mele, ce aştepţi, o Domnul meu prea îndurător? 
De ce întârzii? Dacă trebuie să fie har 
şi milostivire ceea ce îţi cer în Fiul tău, acceptă participarea mea neînsemnată, pentru că o vrei şi acordă-mi acest bine, întrucât şi pe acesta îl doreşti.

Cine s-ar putea vreodată elibera de felul său de a acţiona şi de condiţia sa imperfectă, dacă tu, o Dumnezeul meu, 
nu-l ridici la tine în puritatea iubirii?

Cum se va înălţa la tine omul generat şi crescut  în mizerie, dacă tu, o Doamne,
nu-l ridici cu mâna cu care l-ai creat?

Nu-mi vei lua, Dumnezeul meu, ceea ce mi-ai dat odată prin Fiul tău unic, 
în care mi-ai dăruit tot ceea ce eu doream: de aceea mă voi bucura gândindu-mă
că tu nu vei întârzia, dacă eu aştept.

De ce zăboveşti atât de mult, când poţi să-l iubeşti imediat 
pe Dumnezeu în inima ta?

Ale mele sunt cerurile şi al meu este pământul, ai mei sunt oamenii, 
drepţii sunt ai mei şi  ai mei sunt păcătoşii. Îngerii sunt ai mei
şi Maica Domnului, toate lucrurile sunt ale mele… 
Acelaşi Dumnezeu e al meu şi pentru mine, pentru că 
Dumnezeu este al meu şi totul pentru mine.

Aşadar, ce ceri şi ce cauţi, suflete al meu? 
Toate  acestea sunt ale tale şi totul este pentru tine.
Nu te opri la lucrurile de nimic şi nu te mulţumi cu firimiturile 
ce cad de la masa Tatălui tău.
Ieşi afară şi mergi strălucind de gloria ta. 
Ascunde-te în ea şi gust-o şi vei obţine ceea ce inima ta caută.
 Sfantul Ioan al Crucii
sursa : http://www.carmelitanisnagov.ro/ro/sfintii-carmelitani/sfantul-ioan-al-crucii-portret/