PURITATEA INIMII ŞI SIMPLITATEA INTENŢIEI

"Două
sînt aripile
care-l înalţă pe om
mai presus de cele pămînteşti:

simplitatea şi puritatea:

simplitate în intenţii şi puritate în dragoste.

Simplitatea îl caută pe Dumnezeu, puritatea îl află şi îl gustă.

Săvîrşirea faptelor bune nu te va putea stînjeni niciodată, dacă înlăuntrul tău vei fi neatîrnat, liber de patimi neorînduite.
Dacă ţinta ultimă a faptelor tale va fi numai şi numai voinţa lui Dumnezeu şi folosul aproapelui, te vei bucura de adevărata libertate a spiritului.
Căci dacă inima ta ar fi dreaptă şi curată, nici o făptură n-ar fi pentru tine altceva decît oglinda curată a vieţii, o carte deschisă, vorbindu-ţi despre sfintele învăţături.
Într-adevăr, nu-i pe lume făptură atît de mică ori neînsemnată care să nu fie, în felul ei, o icoană vie a bunătăţii lui Dumnezeu.

Dacă ai fi bun şi curat la suflet, ai vedea limpede totul şi

ai putea înţelege toate tîlcurile şi tot rostul pe deplin.

Inima curată pătrunde cerul şi iadul.

După cum e sufletul omului, la fel e şi judecata lui despre cele din afară.

Dacă lumea aceasta cunoaşte vreo bucurie, aceasta-i comoara din inima omului curat la suflet. Dacă lumea cunoaşte amărăciune şi strîmtorare, izvorul lor cel mai sigur îl vei găsi în conştiinţa împovărată.

Aşa cum fierul pus în para flăcărilor îşi leapădă rugina şi se face una cu focul, la fel şi omul se încredinţează cu totul lui Dumnezeu

, se dezbracă de orice lîncezeală şi renaşte ca un om nou.

E de ajuns ca cineva să înceapă a se lăsa în voia moleşirii,

ca cea mai neînsemnată strădanie să i se pară lucru nesuferit: sufletul, atunci, începe să umble bucuros după alinările din afară.

În schimb, de îndată ce omul pune bărbăteşte mîna să se înfrîngă pe sine, păşind cu hotărîre pe cărarea ce duce spre Dumnezeu, tot ceea ce mai înainte i se părea povară grea devine lucru fără însemnătate.

BINEFACEREA PURCEDE DIN IUBIRE

Pentru nimic în lume şi de dragul nimănui nu trebuie vreodată săvîrşită o faptă rea;

dar, pentru a fi de folos celui lipsit, se cade uneori să lăsăm de bunăvoie o binefacere începută, preschimbînd-o în acest fel în altă binefacere mai mare.

Fapta bună nu se pierde, ci dimpotrivă, e strămutată atunci în mai bine.

Fără dragoste, luate pe dinafară, faptele, ca atare, rămîn sterpe; în schimb, pînă şi cea mai mică şi neînsemnată faptă, săvîrşită din suflet, cu dragoste, îşi aduce negreşelnic rodul deplin.

Ochiul lui Dumnezeu cumpăneşte într-adevăr mai curînd gîndul din care fapta omului purcede, decît fapta ca atare, privită pe dinafară.

Mult face acela care iubeşte mult.

Mult face acela care face bine ceea ce are de făcut.

Bine face acela care slujeşte cu precădere rosturile semenilor săi mai curînd decît foloasele sale.

Adesea ceea ce pare dragoste nu-i altceva decît imbold trupesc, căci chemările firii, ghimpele voinţei, năzuinţa răsplăţii, plăcerea omului de a se simţi în largul său rar dacă se lasă cu totul ţinute în frîu.

Cel care are în suflet iubirea cea adevărată şi desăvîrşită nu se caută pe sine în nimic, căci nu doreşte din inimă decît un singur lucru: ca în toate să fie proslăvit Dumnezeu singur.

Nu pizmuieşte pe nimeni,de vreme ce nu-şi doreşte plăcerea vreunei bucurii pentru sine;

nici nu s-ar putea simţi bine bucurîndu-se singur, deoarece, mai presus de orice, doreşte să guste plăcerea fericirii în Dumnezeu.

Nu ia nimic de bun din partea vreunei făpturi, ci toate rosturile le vede adunate la Dumnezeu, în al cărui izvor îşi au toate obîrşia şi întru care toţi sfinţii se bucură de rodul desfătării şi al păcii.

O, măcar o scînteie cît de mică de-am avea din focul adevăratei iubiri, am simţi cu siguranţă cît de zadarnice sînt toate bunurile pămîntului. "

Fragmente din cartea "Imitatiunea lui Cristos" de Thomas Kempis

sursa:http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?imitatiunea=2_04

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu inimi pure!