Deznadăjduirea optimistă

In Duminica de după Cincizecime (v. Matei 10, 32-33, 37-38 şi 19,27-30), Biserica noas­tră îi cinsteşte pe toţi sfinţii, ca să arate tocmai aceasta, anume că rodul Sfântului Duh, scopul vieţii duhovniceşti şi raţiunea existenţei oameni­lor este sfinţenia. Atunci când noi auzim terme­nul „sfinţenie” ni se pare ceva depărtat, ne sperie puţin şi ni-i închipuim ca pe nişte supraoameni, înconjuraţi desigur într-o anumită aură mitică.

Biserica noastră, însă, rânduieşte lucrurile puţin diferit. În principiu, consideră că fiecare dintre noi are chemare pentru sfinţenie. Aceas­ta este raţiunea existenţei noastre. În al doilea rând, sfântul nu este un supraom, ci cel ce este profund uman. Adică acela care a luat în seri­os viaţa lui, acela care şi-a cinstit inima lui fără să fie mulţumit de sine. Omul neliniştit, care nu este satisfăcut cu uşurinţă, care vrea să-şi odih­nească inima sa luând problema în serios, acesta este începutul sfinţeniei, şi acesta este sfântul.

Aşadar, dacă suntem expresia iubirii lui Dumnezeu şi dacă suntem făpturile Lui, nu ne putem afla odihna fără El. A pus înlăuntrul nos­tru Dumnezeu un dor nemărginit pentru Nemăr­ginit, şi prin urmare odihna noastră este acolo. Este negarea vieţii atunci când noi ne aranjăm în cele puţine. Sfântul este acela care le vrea pe toate. Este acela care vrea plenitudinea vieţii. Este acela care vrea să-și odihnească inima lui.

Prin urmare, sfinţenia este dobândirea Sfân­tului Duh. Nu avem sfinţenie prin noi înşine. Sfinţenia nu este o îmbunătăţire a caracterului nostru, sau a comportamentului nostru. Şi, mai mult, sfinţenia nu este nepăcătuirea. Sfinţenia este faptul de a dobândi Sfântul Duh. Adică să contractăm o relaţie vie, reală cu Dumnezeu; adică să-L căutăm pe Dumnezeu; să nu ne neliniştim dacă nu-L găsim pe Dumnezeu.

Pe această cale a căutării lui Dumnezeu – dacă suntem adevăraţi, iar nu să ne făţărnicim ca „sfinţi” sau creştini – şi păcate vom avea şi îndoieli vom avea şi tăgăduiri vom avea şi hule vom avea în inima noastră, pentru că aceasta este firea noastră decăzută. O astfel de luptă cu noi înşine şi cu „stăpânitorul întunericului” este parcursul nostru spre Dumnezeu!

Pentru ce toate acestea? Ca să înţelegem că sfinţenia nu este dobândire, că Dumnezeu nu este o achiziţie; Dumnezeu este dar. Trebuie să fii foarte smerit ca să înţelegi că sfinţenia este un dar şi că mântuirea este un dar. De ce? Dar cum este dar? Nu trebuie şi eu să dovedesc că sunt ceva? Că ceva izbutesc să duc la bun sfârşit? Un singur lucru putem să ducem la bun sfârşit: să acceptăm că suntem copiii lui Dumnezeu şi să ne încredem în viaţa pe care ne-o dă Dumnezeu; să ne încredem în iconomia pe care o face Dum­nezeu în viaţa noastră.

Aşadar, ce înseamnă acest eveniment? Noi creştem într-un asemenea mod de mici şi în Bi­serică şi în afara Bisericii, cu o anumită convin­gere că suntem cineva şi vrem să devenim „dumnezei fără Dumnezeu“. Aşa suntem crescuţi. De multe ori și oamenii Bisericii așa ne cresc atunci când ne prezintă virtutea fără Dumnezeu! Şi părinţii noştri aceasta ne prezintă, că trebuie să devenim cei mai importanţi oameni din lume, fără însă să luăm în calcul inima noastră!

În consecinţă, în această construcţie pe care ne-am confecţionat-o cu multe „ambalaje” tre­buie să se dărâme toate lucrurile convenţionale şi trecătoare. Aceasta nu se întâmplă fără durere, deoarece se întreţese cu respingerea egoismului nostru. Una după alta vin răsturnările, neferi­cirile noastre, căderile noastre, păcatele noas­tre, nereuşitele noastre. Si atunci, dacă avem o conştiinţă adevărată a căutării lui Dumnezeu – o conştiinţă a lui Dumnezeu – atunci se descoperă taina sfinţeniei, care ce este? „Deznădejdea opti­mistă”, „disperarea optimistă”. Să deznădăjduim de noi înşine si să ne încredem în Dumnezeu.

Acesta este modul, acesta este principiul (în­ceputul) naşterii noastre duhovniceşti; nimic alt­ceva. Orice se sprijină pe puterea noastră, pe virtutea noastră, este o mare înşelare, care susţine moartea duhovnicească.

Din acest motiv, atunci când avem nereuşite, când avem greşeli, când avem dificultăţi, care prelucrează însă smerenia, după aceea acestea se trans­formă într-o mare binecuvântare. Este cea mai mare binecuvântare pentru că atunci, dacă se vor dărâma toate, vom vedea ce anume vrea cu adevărat inima noastră, unde se află Dum­nezeu. Şi unde se află Dumnezeu? Atunci când se dărâmă toate El este foarte aproape. Când se prăbuşesc gândurile noastre, sentimentele noastre, aspiraţiile noastre, visele noastre, toate acestea, atunci se va descoperi adevăratul vis, care este realitatea vie a prezenţei şi a dragostei lui Dumnezeu!

Si atunci ieşim din noi înşine. Ce înseamnă „ies din mine însumi?” – devin atât de liber, încât sunt bun, devin atât de bun încât sunt li­ber! Ce înseamnă aceasta? Nu mă interesează să revendic pentru mine întâietatea. Nu mă in­teresează să revendic nimic.Aşadar, mă las pe mine pe deplin. Nu mă protejez pe mine însumi. Pentru că atunci când mă protejez pe mine în­sumi, îmi protejez falsul meu sine. Îmi protejez sinele meu înşelat. Pentru că protejarea sinelui meu este să aflu viaţa, să aflu viaţa veşnică, să-L aflu pe Dumnezeu. Dumnezeu nu este drepta­tea mea în conflict cu oamenii, ci este slujirea oamenilor.

Atunci înţeleg că se descoperă un alt mod de viaţă, o altă raţiune a existenţei, o altă stare a vieţii, şi simt că cel mai liber om este omul bun şi că omul cel mai puternic este omul slab. Acela care zice „nu mă interesează dacă pierd, mă in­teresează să nu pierzi; nu mă interesează locul meu, vreau să-ţi dau ţie un loc“. De ce? Pentru că omul lui Dumnezeu este pretutindeni. Nu este limitat, nu are niciun drept deoarece le-a aflat pe toate.

Aşadar, această libertate duhovnicească care nu este închipuire, ci este experiere personală, se descoperă în omul zdrobit, în omul în­durerat. Fără o durere de acest fel, prin care să simţim că suntem în iad, nu putem să bănuim ce înseamnă „har”, „dragoste” şi „bucurie” a lui Dumnezeu. Pentru că se poate ca Dumnezeu să se dăruiască şi cu siguranţă se dăruieşte, dar mo­dul de a-L recunoaşte, modul de a-L dobândi, de a ni-L însuşi este starea lăuntrică a eşecului nostru. A acelei dureri care ne trezeşte simţurile, mintea şi inima ca să înţelegem şi să trăim. Drept pentru care aşa nu mai putem să fim purtătorii acelei deznădejdi şi disperări optimiste!

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

sursa:http://www.cuvantul-ortodox.ro/provocarea-inconfortabila-a-sfinteniei-nu-dupa-gandul-nostru-in-omiliile-arhim-varnava-iankos-orice-se-sprijina-pe-puterea-noastra-pe-virtutea-noastra-este-o-mare-inselare/

"Nu există bun creştin. Există creştin viu sau mort."

Să vedem mai întâi care este motivul înde­părtării noastre de Dumnezeu. Care este acel motiv care poate să ne creeze o asemenea stare lăuntrică, astfel încât să nu fim statornici în dra­gostea lui Dumnezeu şi să fim înrâuriţi de evenimentele exterioare, care ne atrag spre dispoziţia de a-L tăgădui pe Dumnezeu. Motivul este acela că nu este statornică credinţa înlăuntrul nostru. Iar aceasta ce înseam­nă? Nu este faptul ca să-L acceptăm pe Dumne­zeu mai mult în mod intelectual, ci că din per­spectiva trăirii nu suntem convinşi că Dumne­zeu este bucuria noastră. Nu suntem convinşi că Dumnezeu este viaţa noastră. Ci sunt acelea pe care le avem în conştiinţa noastră, în inima noas­tră şi pe care le socotim drept viaţă, drept bucu­rie, drept plăcere. Însă prin fire, întrucât suntem cu adevărat icoane ale lui Dumnezeu, şi odihna noastră este numai în Dumnezeu, avem un nemărginit dor pentru Cel Nemărginit.

Omul are prin fire un patos. Are o înclinaţie spre bucurie, are o înclinaţie spre plăcere. Aşadar, atunci când nu a aflat care este raţiunea adevă­ratei bucurii şi plăceri, deraiază. Găseşte substi­tute. Păcatul nu este nimic altceva decât un sub­stitut al adevăratei vieţi, o încercare nereuşită a omului de a afla bucuria, însă o bucurie greşită. Însă pentru ce unii oameni sau mai degrabă majoritatea aleg această bucurie mincinoasă, şi nu pe cea adevărată? Cu siguranţă că la această întrebare ar putea cineva, generalizând, să răspundă că deoarece noi suntem făpturi „de după cădere”, de aceea avem înclinaţia spre cădere, spre păcat. Aceasta este o explicaţie, dar prac­tic şi personal ce se întâmplă? Din ce motiv se întâmplă aceasta? Se întâmplă deoarece a slăbit harul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Însă de ce a slăbit harul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru? Care este principalul motiv? Ştiţi, fiecare dintre noi, atunci când ascultă cuvântul evanghelic, se entuziasmează. Zice „mă voi schimba“, dar nu se schimbă. Ce se întâmplă? Spunem că a slăbit harul lui Dumnezeu, dar din ce motiv?

Pricina de bază, oricât de ciudat ni s-ar pă­rea, este nepăsarea, lenevia. Cel mai mare păcat şi rădăcină a oricărui rău este lenevia. Să recur­gem puţin la imnografia Bisericii noastre. Vom vedea că, atunci când se referă la desfrânata care se pocăieşte, spune „marea ei pocăinţă“, iar atunci când se referă la Iuda, spune „grozava lui lenevie“.

Cineva ar putea spune: „De ce unii îl vor pe Dumnezeu, iar alţii nu-L vor? Nu avem toţi dispoziţia de a merge spre ceea ce este corect, nu avem toţi dorul după adevăr? Care orb nu va cere să vadă lumina?“. Care este însă diferenţa? Că cineva „se sileşte” pe sine însuşi, iar altul nu face aceasta. Cineva îşi activează această respon­sabilitate şi această dorire a căutării pe care o po­sedă înlăuntrul său, iar altul îşi castrează această dorire. Își castrează toată această dispoziţie pen­tru viaţă.

Din această pricină, omul care este leneş, ca să acopere această vinovăţie şi această micime de suflet a sa, dezvoltă teorii, dezvoltă filo­sofii. […] Aşadar, această lipsă a omului, această responsabilitate de temelie a sa, care-i anulează înţelesul că este om, este trândăvia.

Noi spunem să facem aceasta, să facem alta. Ce să faci tu, omule ticălos? Eşti pregătit să lu­crezi, să faci lucrare cu tine însuţi? Acolo este fondul întregii probleme. Pentru că ce ne aduce trândăvia? Uitarea, ne spun Părinţii noştri. Fap­tul de a uita. Uităm. Dumnezeu devine pentru noi o amintire depărtată.

Poate că la un moment dat am gustat ceva, poate că ne-a dăruit Dumnezeu anumite experienţe, la vreo Spovedanie poate, dar, dacă nu vom lucra aceste experienţe, puţin câte puţin le vom uita. Şi ce se întâmplă? Este precum sunt unii care spun că sunt ai Bisericii, întrucât când­va de mult au asistat la cursurile catehetice des­tinate copiilor.Ce înseamnă acest lucru, faptul că oarecând au fost la cursurile catehetice pentru copii? Acumce trăieşti? Toată chestiunea este cum ne activăm pe noi înşine. Problema fundamentală este, prin urmare, trândăvia care naşte uitarea. Nu ne mai amintim de Dumnezeu, Îl ui­tăm pe Dumnezeu.

Aşadar, omul este chemat să lucreze. Să facă lucrare cu el însuşi. Pe ce bază? Deoarece unii zic: „Cum este cu putinţă, părinte, aceasta?“. Dacă vrei se poate face. Dumnezeu ne-a dat toate mijloacele şi toate posibilităţile. Care este primul mijloc, care este cea mai mare posibilitate, pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca să lucrăm? Moartea.

Aceasta este logica morţii „pentru ca să nu se facă răul nemuritor“. Există moartea pentru ca omul să zică: „De orice m-aş bucura, orice aş diviniza este mincinos, nu are continuitate. Băr­bat de aş afla, femeie de aş afla, ce se întâmplă? Ne sfârşim“. Drept pentru care omul constată că trebuie să găsească ceva, pentru că toţi se în­grozesc la ideea morţii. In special aceia care sunt „bogaţi”, pentru că au divinizat stricăciunea şi trecătorul pe care-l au în mâinile lor. Dacă doriţi, încercaţi să-i amintiţi [de moarte] cuiva care este îndrăgostit.

Însă aceasta este realitatea. Prin urmare, noi trebuie să găsim ceva profund, ceva esenţial. Aceasta va fi forţa propulsoare ca să ieşim din lenevia noastră şi de a intra în procesul de amin­tire de Dumnezeu. Şi care este modul de a afla ceva? Este rugăciunea, a doua trăire. O rugăciu­ne foarte adâncă şi personală.

Omul care nu are rugăciune nu are viaţă lă­untrică. Este un om „mort”. Poate să facă lucra­re socială, poate să ajute întreaga lume, poate să facă cei mai buni copii şi să întemeieze cea mai bună familie, dar dacă înlăuntrul său nu este un om de rugăciune, adică dacă nu însetează, pre­cum pământul cel uscat după apă, ca să trăiască planta, dacă nu caută cu ardoare una-două ore pe zi să fie el singur cu Dumnezeu şi să se roage, iar aceasta să-i fie bucurie, acel om nu este om, nu are viaţă. Poate să fie cel mai bun om din lume. Din punct de vedere moral să fie cel mai bun. Ontologic însă, el este un om mort.

Aceasta este deosebirea înţelesului de mora­lă în cadrul Bisericii. Nu este moral omul pentru că a făcut lucruri bune. Este moral pentru că are viaţă. Aceasta este toată problema. Avem viaţă? Prin urmare, se deosebeşte moralul de ontologic. Rugăciunea este deschiderea făcută cu sco­pul de a se izbândi adevărata orientare. Când omul începe să se îndepărteze de această po­menire a realităţii sale și nu se află într-o stare de continuă rugăciune, atunci căderea este previzibilă. Analog, desigur, cu caracterul fie­căruia. Căderea se produce pentru că este leneş, pentru că L-a uitat pe Dumnezeu, pentru că nu lucrează rugăciunea.

Şi un al treilea pas, care este cel mai de teme­lie dintre toate, este iubirea de fraţi. Să-l iubim pe om. Să-l iubim nu numai făcând vreo lucrare socială, ci în principal într-un mod personal. Pe cei ce-i veţi vedea că vorbesc despre pace şi că sunt iubitori de pace, de cele mai multe ori pacea lor ajunge până la uşa casei lor. Ce se întâmplă însă în familia lor, cu tovarăşul sau tovarăşa lor de viaţă, cu copiii lor? De obicei în planul per­sonal este toată problema. Pune pe cineva să-ţi dezvolte diferite teorii politice sau economice. Acolo le va spune frumos, excelent. Însă, când va veni în conflict cu colaboratorul său la locul de muncă, acolo va căuta să-l combată. Acolo se vede cu adevărat ceea ce crede omul.

Iubirea de fraţi este, prin urmare, şi un indi­ciu al adevăratei noastre dispoziţii pentru ade­văr. Şi, dacă vreţi, cum să nu răspundă Dumne­zeu rugăciunii noastre când noi răspundem cu dragoste aproapelui nostru? Când noi pe cel ce ne nedreptăţeşte, în principal pe duşmanul nos­tru, îl privim cu pogorământ, cu îngăduinţă, în sfârşit, ne zbuciumăm ca să-l iubim. Când Dum­nezeu vede această dispoziţie a noastră, Dumne­zeul dragostei, credeţi că nu va deschide cerurile în inima noastră?

Se impune să ne activăm, să ne nevoim în planul iubirii de fraţi şi în special pentru aceia care ne nedreptăţesc. Să ne educăm în a comba­te duhul judecării aproapelui. Să nu ne divini­zăm propria noastră viaţă. Să ne amintim necon­tenit de moarte înlăuntrul nostru, în fiecare zi. In principal însă, să ne activăm rugăciunea. Facem toate acestea nu ca să fim persoane religioase, ci pentru că aceasta este viaţa noastră. Aceasta nu este ipoteza unei predici care se impune unora ca să fie buni creştini. Nu există bun creştin. Există creştin viu sau mort.

Aşadar, atunci când omul lucrează astfel, vom vedea în cele din urmă că poruncile lui Dumnezeu sunt uşoare. Ele sunt „cuvintele vieţii veşnice“, iar jugul lui Hristos este uşor.

(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/suntem-crestini-vii-sau-morti-cum-ne-putem-schimba-viata-pentru-a-deveni-pamant-fertil/

Necredinţa cea „bună”

Astăzi este Duminica lui Toma (Ioan 20, 19-31) şi Biserica noastră pomeneşte evenimentul pipăirii Domnului nostru „în locul cuielor” de către Apostolul Toma. Biserica noas­tră numeşte necredinţa lui Toma „necredinţa cea bună”, pentru că această nevoie şi acest mod de a fi al său l-au condus la cunoştinţa învierii lui Hristos.

Toma, respingând orice formă de ipocri­zie religioasă, care se exprimă prin înţelesulcredinţei religioase ca tradiţie, ca obişnuinţă şi ca identitate, caută ca să-i fie întemeiată credinţa pe gustare şi experienţă personală.

Nu s-a mulţumit, aşadar, cu mărturiile celorlalţi ucenici, ci a vrut el însuşi să fie mar­tor ocular al Învierii lui Hristos, astfel încât să aibă putere cuvântul său şi predica sa, când mai târziu îl vom vedea că merge în India în calitate de apostol al lui Hristos. Aşadar, Toma a vrut să-L atingă pe Domnul, să-L pipăie, ca să poată să spună şi altora: „Eu L-am văzut, L-am gustat, L-am pipăit. Nu poate nimeni să mă ia în râs, spun adevărul”. În acest fel pătrunde el însuşi în procesul relaţiei personale cu Dumnezeu.

Avem aici dimensiunea predicii şi a trăirii, dimensiunea a ceea ce am învăţat, sau a ceea ce ne-au spus alţii şi a trăirii personale. Secularizarea care se întâmplă în viaţa noastră cotidiană este rezultatul acestei distanţe dintre ceea ce am fost învăţaţi şi ceea ce trăim. Aceste două reali­tăţi trebuie să fie unite.

De multe ori declamăm că suntem credincioşi şi că nu avem nevoie de ceva ca să se întărească credinţa noastră, nu deoarece credem, ci pentru că realmente nu credem în posibilitatea unei le­gături vii cu Dumnezeu.

Secularizarea majorităţii membrilor Biseri­cii noastre se datorează unei religiozităţi pe care aceştia şi-o consolidează pe experienţele altora. Dar Biserica lui Hristos, ca să devină vie, trebuie să fie întemeiată pe trăirile personale ale mem­brilor ei acum şi aici.

Faptul de a nu căuta trăirea personală este posibil să nu se datoreze credinţei ortodoxe, ci mai degrabă necredinţei noastre. Socotim că un asemenea lucru este irealizabil şi ne odihnim iarăşi în obişnuinţă, în religiozitate, în tradiţie. Însă o tradiţie care nu are o trăire vie este o tradiţie moartă. O tradiţie care este numai re­amintire şi nu este posibilitatea participării personale la taina Crucii şi Învierii este avor­ton bisericesc şi infirmitate duhovnicească.

Atunci când omul se limitează la câteva ca­noane în viaţa bisericească, aceasta este dovada că îşi doreşte frâna. Chiar şi ascultarea, atunci când o folosim în Biserica noastră drept paravan, multe vor fi simptomele căderii bisericesc-religioase. Aşadar, mă odihnesc, iarăşi, în mărturia unui terţ, şi nu am responsabilitate personală, dorinţă personală de a mă întâlni cu Hristos.

De multe ori dorul nostru pentru Hristos este îngrădit de „ascultări” de tip psihologic, ca să simţim o asigurare religioasă pentru un Rai viitor. Dar Raiul, dacă nu este o simţire vie a Învierii lui Hristos, este un Rai mincinos.

Dumnezeu este şi pentru măsurile noastre, dar ne şi depăşeşte. Însă se apropie de noi cu dragostea Sa şi cu îngăduinţa Sa. Ceea ce contro­lează Dumnezeu, ceea ce deosebeşte Dumnezeu în inima noastră este credinţa noastră în legătura personală cu El.

Aceasta înseamnă că în inima noastră avem simţirea că nu este suficient modul în care trăim pentru ca să fim vii. Nu este suficient modul de a fi dimpreună cu evenimentele şi cu propunerile lumii şi cu plăcerile ei ca să acopere inima noas­tră pe deplin. Chiar şi faptul că noi suntem pur şi simplu numai mădulare ale Bisericii nu ne este suficient. Inima noastră caută adevărul, nu întru­cât l-a auzit de la un oarecare preot, sau a citit despre el în vreo carte, ci pentru că omul însuşi în mod personal doreşte să-l guste. Pentru aceas­ta există Biserica, pentru ca să-i dea omului posibilităţile de a participa (de a se împărtăşi) în mod personal la lucrările lui Dumnezeu, la dragostea lui Dumnezeu; pentru ca omul să aibă o legătură personală cu Dumnezeu. Ceea ce instituie cu adevărat păcatul nostru este izolarea noastră în faptele noastre, în aranjarea pe care o creează faptele şi datele vieţii noastre şi în respingerea unei necontenite căutări lăuntrice şi a neliniştii, de a găsi ceea ce denaturează viaţa noastră de zi cu zi. De a găsi ceea ce este adevărat şi biruieşte moartea.

Obişnuinţa este aceea care ne distruge; în special obişnuinţa religioasă, care a devenit o stare „profesională”, am putea spune.

Ceea ce de multe ori devine un motiv pen­tru mulţi oameni, membri ai Bisericii, ca să se înregimenteze în oarecari secte, sau grupări re­ligioase, este faptul că acestea, prin modul lor de a fi, prin expresia şi structura lor psihologi­că, dau senzaţia vioiciunii în viaţa duhovniceas­că şi în relaţia lor cu Dumnezeu. Dimpotrivă, la noi baricadarea noastră în spatele unor stări sau obişnuinţe statornicite a omorât simţirea lui Dumnezeu. Această omorâre (necrozare) a noas­tră o acoperim spunând că „nu ajunge mintea noastră la Dumnezeu”, drept pentru care, sun­tem în regulă, ne este de ajuns faptul că suntem creştini ortodocşi şi astfel ne continuăm par­cursul nostru. Aceasta este o greşeală uriaşă.

Drept pentru care ce ne arată nouă Apostolul Toma? Din care motiv Biserica noastră dă mărtu­rie pentru acest eveniment al pipăirii Domnului? Ca să ne spună că există un fel de necredinţă care nu este „rea”. Există o „necredinţă bună” atunci când omul are gând bun şi când Hristos vrea să devină realitatea vie a vieţii lui. Dar, ca să se în­tâmple aşa ceva, trebuie să-L urmăm pe Hristos nu numai în Înviere, ci şi pe Golgotha. Trebuie să fim gata să ne răstignim voia „proprie”.

Hristos ne răspunde în acord cu voia noas­tră, însă aceasta nu trebuie să fie o curiozitate a minţii, ci o dispoziţie adevărată de a ne răstig­ni împreună şi de a învia împreună cu Hristos cel înviat. Când omul are această maturitate a dispoziţiei de a-şi „vinde” propriul „eu” pentru această aşteptare, atunci Hristos îi răspunde.

Însă atunci când este doar o curiozitate a minţii, o certitudine a capacităţii noastre inte­lectuale, aceasta este o înlocuire a lui Hristos cu propria noastră putere. Prin urmare, o cădere re­ală şi o neputinţă de a ne întâlni cu Hristos.

La Apostolul Toma aşa ceva nu a existat. Şi unde se vede că apostolul cel necredincios era gata să se întâlnească şi să se răstignească împre­ună cu Hristos? După această mărturisire ce a fă­cut? A devenit el însuşi apostol misionar, a ajuns până în India, consemnează biograful său. Dar noi suntem gata ca după întâlnirea cu Hristos cel înviat să le lăsăm pe toate? Acolo, aşadar, se vede în ce măsură suntem gata „să ne vindem” dorinţa noastră, gândul nostru. Aşa cum face cel îndrăgostit, care pentru a-şi asigura dragostea (erosul) sa, le lasă şi le uită pe toate, toate grijile. Aşadar, care este problema? Desigur, să ni se descopere Hristos cel înviat, să ne descope­re experienţa Învierii. Dar suntem noi gata să le lăsăm pe toate? Dacă nu suntem, atunci trăirea revelatoare a Învierii devine o ofensă.

Credinţa nu este o curiozitate a minţii. Credinţa nu este o rafinare a puterilor noastre sufleteşti. Credinţa este o descoperire a lui Dum­nezeu în omul smerit. Cine este omul smerit? Este omul rănit, care vrea să afle dragostea şi este gata să le lase pe toate pentru ea.Exact opusul acesteia este secularizarea. Această îngroşare a minţii şi a inimii, din pricina căreia pierdem sensibilitatea duhovnicească şi funcţionăm numai pentru voia noastră, numai pentru interesul nostru.

Noi vrem, prin urmare, şi Învierea, vrem şi păcatul. Vrem Învierea ca să fim asiguraţi faţă de impasul existenţial, dar în acelaşi timp vrem să urmăm şi păcatului. În acest caz, Învierea sa­tisface numai mintea noastră, nu ne odihneşte existenţa, nu ne va odihni „persoana” noastră.

Pentru ce însă Domnul îi zice lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”? Domnul nu-l condamnă pe Toma pentru această nelinişte a lui, pentru această dorinţă a lui, adică pentru a deveni şi el părtaş personal la Învierea Lui. Ci îl judecă pentru planul pe care l-a ales pentru a-L întâlni pe Hristos, cel mai de jos plan, acela al simţurilor: Să-L ating pentru a mă încredinţa; să pun degetul „în locul cuielor”.

Există însă şi planul Cuvântului, planul Lu­minii, planul iubirii lui Dumnezeu. Însă, ca să poată omul să primească şi să distingă cine este Duhul lui Dumnezeu, se cere o deosebită matu­ritate lăuntrică.

Precum, de pildă, îndrăgostitul, care doreşte să-l întâlnească pe cel iubit numai în planul simţurilor. Ştim că aceasta nu are o mare dura­tă în timp. Dacă, însă, relaţia se dezvoltă într-o mai profundă legătură lăuntrică, ce are de-a face cu raţiunea vieţii omului, aceasta are adevăr, are profunzime, are durată, nu se strică.

În planul simţurilor omul îşi exprimă în principal dispoziţia sa de a fi stăpânul celuilalt, adică este negat faptul smereniei pe care-l are dragostea cu o altă persoană.

În acelaşi fel funcţionează şi relaţia noastră cu Dumnezeu, nu se mulţumeşte cu asemenea criterii mărunte ale unei „mici cuviinţe” a minţii noastre, care vrea ca existenţa noastră să devină un microscop pentru a-L analiza pe Dumnezeu şi să devenim stăpânitorii Lui.

Aşadar, în acest înţeles este mustrat Toma. Nu este mustrat pentru dorinţa sa faţă de ade­văr, ci pentru modul în care a ales să-L întâlneas­că pe Dumnezeu.

Planul lui Toma nu fusese dezvoltat la un asemenea nivel, încât să aibă marea posibilitate a primirii luminii dumnezeieşti, tocmai pentru că el îl alesese pe acela al simţurilor. Omul, însă, începe să dezvolte un alt simţ atunci când Îl caută pe Dumnezeu şi se exerci­tă într-o nevoinţă care nu este numai exterioară. Metaniile lui, îngenuncherile lui, osteneala lui exprimă o nelinişte lăuntrică, o subţirime lăun­trică, astfel încât să poată să recunoască faptul că în Persoana lui Dumnezeu se află bucuria lui. Este o subţirime a întregii noastre existenţe care dobândeşte posibilitatea cunoaşterii şi a discer­nământului. Şi poate apoi să deosebească duhu­rile, care este al lui Dumnezeu şi care nu este al lui Dumnezeu.

În acest mod el poate să deosebească în per­soana fratelui său întru Hristos starea lăuntrică a aceluia. Iar aceasta nu ca să lucreze în chip ma­nipulator împotriva lui, ci ca să-i ofere premise­le odihnei sufleteşti. Oamenii, prin diferitele lor sisteme lumeşti, vor să-l cunoască pe celălalt ca să fie manipulatorii aceluia, în vreme ce ar trebui să-l cunoască pe celălalt pentru a-l odihni, mai degrabă pentru a se oferi pe ei înşişi spre folosul celuilalt ca să fie odihnit.

Ca să avem, însă, această posibilitate, este ne­voie să trecem într-o stare lăuntrică în care să nu domine simţurile noastre exterioare; acestea vor fi binecuvântate printr-o simţire a cunoaşterii lă­untrice, care are de-a face cu mila şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu, iar nu cu propriile noastre puteri. Atunci când omul se străduieşte să creadă cu propriile lui puteri, în planul simţurilor sale, poate să fie condus spre înşelare, şi astfel ceea ce va crede sa fie idolul său, iar nu Dumnezeu.

Credinţa este darul lui Dumnezeu. Şi Dum­nezeu nu se cunoaşte prin descoperirile noastre, ci prin descoperirea (revelaţia) Lui. Trebuie ca Dumnezeu să Se pogoare în inima noastră. Ca să poată să se întâmple aceasta, este nevoie de o pregătire lăuntrică, este nevoie de acea fecundă stare lăuntrică prin care să putem să-i dăm loc lui Dumnezeu întru noi.

Noi îi vom da loc prin trei moduri.

Primul este ca să dorim adevărul şi să nu epuizăm raţiunea existenţei noastre la fenome­nele exterioare şi formale, chiar şi dacă acestea sunt forme bisericeşti. Să avem, aşadar, un dor după adevăr.

Al doilea este să depunem osteneală. Să ne rugăm, să priveghem, să ţinem poruncile lui Dumnezeu din perspectiva de a-i oferi lui Dum­nezeu premisele de a locui în inima noastră.

Şi al treilea este smerenia, zdrobirea inimii. Omul se zdrobeşte lăuntric şi înţelege că adevă­rul îl depăşeşte, cu consecinţa de a cere mila lui Dumnezeu. Căutarea stăruitoare a harului şi a milei este lăuntrica noastră pipăire a lui Hristos cel înviat. De-acum vedem şi mărturisim.

Preot Varnava Iankos in “ Biserica pacatosilor”

Minunat! Pr Varnava Iankos - Omilie la Slujba Acatistului Bunei Vestiri

Adevar, intelepciune! Pr.Varnava Iankos - Pilda Vameșului și a Fariseului

Exceptional : Pr Varnava Iankos - Pilda Fiului Risipitor

Părintele Varnava Iankos - Să nu legăm niciodată prietenie cu gândul!

Sa se bucure inima ta!

“ Scrie fratelui Ioan un indemn duhovnicesc, care sa veseleasca inima lui in Hristos Iisus, Domnul nostru. Si spune-i: Fiindca ne doresti cum “doreste cerbul izvoarele apelor” - dar nu asa de mult ca noi pe tine -, nemaiputand rabda, cum zice preadumnezeiescul Apostol Pavel, am scris iubirii tale acestea, spuse de noi, mai bine zis de Dumnezeu. Rodeasca-ti vita ta struguri, care, calcati in picioare, sa-ti produca vin duhovnicesc, ca sa veseleasca sufletul tau necajit. Campul tau sa rodeasca imbelsugat samanta cea buna care, semanata pe pamantul cel bun, sa produca una o suta, alta saizeci si, iarasi, alta treizeci. Si sa se incalzeasca inima ta pentru totdeauna de focul despre care a spus Stapanul nostru Iisus Hristos: “Foc am venit sa arunc pe pamant”. Sa se instapaneasca in inima ta pacea Domnului, dupa cuvantul Apostolului (cf. Coloseni3,15). Si sa se inalte finicul tau cu ramurile lui, potrivit lui David, care zice: “ Dreptul ca finicul va inflori”. Sa te curatesti de manie si de iutimea patimilor ca sfintii cei desavarsiti, in care nu se arata nicidecum miscarea acestora, ba nici macar vreo inclinare de-o clipa spre ele. si sa invredniceasca Domnul sufletul tau sa se salasluiasca in nevinovatie si in blandete, ca sa fii o hrana a lui Hristos, un miel nevinovat. Sa calci pe urmele noastre ca un urmas cuminte si sa te ridici la canonul nostru ca un bun mostenitor al harismelor mele.

Sa vada ochii tai pe Dumnezeu, ca unul ce-ai ajuns curat cu inima. Sa fii indelung- rabdator in necazurile tale, ca unul ce ai cunoscut fagaduinta Stapanului, Care zice:” In lume necazuri veti avea: dar indrazniti, Eu am biruit lumea.”

Sa ajungi la dragostea de nebiruit, care introduce pe cei ce au dobandit-o in curtile imparatesti si-i face frati ai lui Hristos. Patimeste impreuna cu Hristos, ca sa te slavesti impreuna cu El, ca sa te scoli impreuna cu El. Facand asa, nu nesocotesti comoara ce sta in fata ta. Dar pana acum n-ai cunoscut intelesul ei sau ce este ea. Cand insa vei ajunge la linistea desavarsita, atunci o vei cunoaste pe ea si te vei minuna de darul lui Hristos. Dar cand te vei afla fara griji ca noi, atunci vei intelege cele spuse. De aceea ma rog lui Dumnezeu noaptea si ziua, ca sa fii si tu acolo unde suntem noi, sa fii si tu intr-o simtire cu noi in bucuria negraita a sfintilor si in lumina vesnica, sa afli si tu partea ta in ceea ce s-a fagaduit sfintilor, “ in cele ce ochiul nu le-a vazut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.”

Intareste-te in Domnul, bucura-te! Amin “

Sfintii Varsanufie si Ioan, Scrisori duhovnicesti - Filocalia 11 -

Fragmentare Si Unificare Launtrica