Dorul și dorința de Dumnezeu

Cum aș putea, Doamne, să nu Te caut? Cu toate acestea, Tu cel dintâi m-ai aflat. Tu ești Cel ce mi-a dăruit experiența blândeții Duhului Tău cel Sfânt, și atunci sufletul meu Te-a îndrăgit. Fiindcă sufletul care L-a cunoscut pe Domnul nu-L poate uita și-L dorește cu putere, fiindcă întru El se află viața și toată bucuria noastră. Sufletul care a pierdut darul harului tânjește după Stăpânul său și varsă lacrimi, asemenea lui Adam, când a fost alungat din grădina Raiului; și în clipa aceasta nimeni nu-i poate da mângâiere, în afară de Dumnezeu.

 Sufletul este asemenea logodnicei; Domnul, asemenea Mirelui; se iubesc unul pe altul fierbinte și suspină unul după altul. În marea Sa iubire, Domnul tânjește după sufletul nostru și se întristează dacă nu se află într-însul loc pentru sălășluirea Sfântului Său Duh. Cunoaștem cu toții celebra formulă a lui Picasso, referitoare la creația artistică: „Eu nu caut, ci găsesc!”

 

 Dacă ar fi încercat să definească trăirea duhovnicească, Sfântul Siluan ar fi putut spune și el: „Eu caut, și eu sunt cel aflat!” Cu adevărat, a-L căuta pe Dumnezeu înseamnă a te lăsa găsit de El. Căutarea de Dumnezeu are această particularitate: nu este cu putință decât din cauză că Dumnezeu ne-a aflat deja, în chip tainic. Și aceasta, deoarece El ne-a iubit mai înainte ca noi să resimțim dorința de a-L iubi. Datorită faptului că El, cel dintâi, Și-a așezat privirea blândă și răbdătoare asupra noastră, dorim și noi să-L vedem. La Sfântul Siluan, atracția aceasta către Dumnezeu este cu atât mai puternică, cu cât El i S-a arătat deja mai înainte. Însă fiecare dintre noi poate, în grade diferite, să-L întâlnească pe Domnul, să-I simtă prezența, să experieze dragostea Sa, fie prin intermediul Sfintei Euharistii, fie prin al Sfintei Scripturi, fie prin convorbirile cu frații săi, fie prin simpla contemplare a naturii. Însă, cel ce nu L-a cunoscut și cel ce nu L-a pierdut, cum oare să-L caute și, mai ales, ce să caute?”, ne atenționează Sfântul Siluan. În trăirea duhovnicească, nu doar că Cel pe care-L căutăm ne-a aflat deja, dar și noi Îl căutăm cu atât mai fierbinte cu cât avem sentimentul că L-am pierdut. „Domnul nostru, Iisus Hristos, îi iubește pe toți oamenii, dar îl iubește și mai adânc pe acela care-L cauta cu toate că, fără îndoială, ne poate lipsi numai ceea ce am cunoscut deja, când este vorba de Domnul, absența aceasta este îngrozitoare și dureroasă.

 

 „Aceasta este cea mai mare dintre nenorociri”, ne spune Sfântul Siluan. Ne simțim de parcă am fi fost rupți din Lumină și aruncați iarăși în întuneric. „Atunci când un suflet, pe care Domnul l-a vizitat și l-a acoperit cu harul Său, pierde dintr-un motiv anume acest har, el rămâne pradă unei mari suferințe și dorește să-l afle iarăși.” Suferință și dorință: la Sfântul Siluan, traseul duhovnicesc este asemenea unui fir, legat între acești doi poli. Un fir care, totuși, nu are sens, decât dacă este o linie de înaltă tensiune eshatologică, îndreptată nu către înapoi, ci către înainte, animată nu numai de nostalgia pentru ceea ce am pierdut, ci și, mai cu seamă, de nădejdea pentru ceea ce va veni. În timpul jeluirilor sale, protopărintele Adam suspină după grădina Raiului, preafrumosul său paradis pierdut, însă ceea ce regăsește la capătul pocăinței sale este o altă grădină a Raiului, mai încântătoare decât cea dintâi. Prin urmare, de o parte, suferință. Cu cât L-am simțit mai aproape de noi pe Dumnezeu, cu atât mai mult suferim din pricina îndepărtării Sale. La Sfântul Siluan, care a fost dăruit cu un har fără pereche – să ne amintim că el L-a întrezărit pentru o clipă pe Însuși Iisus Hristos –, suferința este „nesfârșită, asemenea mării, de negrăit”, copleșitoare, înspăimântătoare. 

 

Asemenea lui Iisus Hristos pe Cruce, și el strigă: „Doamne, Doamne, pentru ce m-ai părăsit?” Suferința aceasta ia chipul unui curcubeu în trei culori și trei dimensiuni. La început, este suferința care izvorăște din absență, din rememorarea obsedantă a tot ceea ce a pierdut odată cu plecarea harului: dragostea, liniștea, bucuria… Este experiența părăsirii totale, încercată în chip deplin de Adam, după ce a fost alungat din Rai, după cum ne spune Sfântul Siluan: „Trecerea Ta, Doamne, a lăsat o dâră în sufletul meu, însă Tu, Doamne, nu Te mai afli într-însul. Sufletul meu tânjește după Tine. Unde, oare, Te afli, Doamne? Unde Te ascunzi?” După aceea, este suferința născută din sentimentul de a-L fi rănit pe Însuși Dumnezeu. Aceasta este experința dureroasă a conștiinței și a regretului pentru greșeala comisă. 

 

„Chiar dacă Dumnezeu l-ar primi iarăși în Raiul său, Adam tot ar suferi și s-ar tângui.” Sunt, în sfârșit, suferințele legate de urmările păcatului. Și aceasta, atât pentru noi, cât și pentru ceilalți. Lipsit de har, din cauza mândriei mele, mă descopăr neputincios, asemenea unei păsări în cușcă, pradă patimilor și gândurilor mele necurate, pradă vrăjmașului, care-mi chinuiește sufletul. În același timp, tot eu sunt acela care-i face să sufere și pe frații din jur. Sfântul Siluan arată fără putință de tăgadă: dacă în sufletul smerit sălășluiește Sfântul Duh, Cel ce dăruiește pace, iubire și libertate, în sufletul plin de mândrie sălășluiesc toate cele ce se împotrivesc acestora și, în felul acesta, lumea întreagă este adâncită în suferință. A fi creștin înseamnă tocmai a conștientiza această strânsă atârnare unii de alții, care ne leagă de ceilalți atât în ce privește mântuirea noastră în Iisus Hristos, cât și în ce privește păcatul. Fiindcă tot ceea ce facem și reflectăm are și o rezonanță cosmică. Atunci când Adam își plânge păcatul, „întreagă pustia răsună de gemetele sale, iar animalele amuțesc de durere”, ne amintește Sfântul Siluan. 

 

Însă nici o sfâșiere pe care o putem îndura în pustiurile noastre lăuntrice nu-și vădește semnificația, câtă vreme rămâne regret ori plângere, până când nu recurge la rugăciune. În miezul însuși al sentimentului de părăsire de către Dumnezeu și al nostalgiei noastre sălășluiește dorința. La Sfântul Siluan, de altminteri, suspinul și dorința sunt tot timpul împreună: „Sufletul meu tânjește după Dumnezeul cel Viu și mintea mea se înalță către El, așa cum se înalță către propriul său Părinte. Sufletul meu nădăjduiește întru Tine și eu Te caut cu lacrimi de suferință. Cu ce, oare, aș putea eu asemăna durerea aceasta?” Prin urmare, în miezul vieții duhovnicești, însuflețită de energia Sfântului Duh, se află dorința noastră de Dumnezeu. O dorință care este, în același timp, recunoaștere a propriilor noastre limite (fiindcă avem nevoie de celălalt pentru a putea deveni noi înșine), dar și răspuns la o dorință care ne precedă.

 

 „Nu întârzia, sălășluiește-Te întru mine, cu mare dorință”, spune Domnul, prin gura Sfântului Siluan. Există în om dorința de Dumnezeu, pentru că a existat, mai întâi, în Dumnezeu, dorința de om. Domnul ne dorește și Se dezvăluie sufletului nostru, pentru a trezi în ceea ce are el mai profund dorința de Dumnezeu. „Cum însă aș putea eu dori ceea ce n-am cunoscut nicicând? Cu toții avem în sufletul nostru ceva din cunoașterea aceasta, iar Sfântul Duh este Cel ce călăuzește sufletele în căutarea lui Dumnezeu. Până și mie, nevrednicul și păcătosul, mi-ai dăruit bucuria de a Te căuta!”

 Dar, după cum spune Evanghelia, Domnul îi leapădă de la fața Sa pe cei căldicei (v. Apoc. 3, 16). 

Prin urmare, pentru a fi roditori din punct de vedere duhovnicesc, dorința și căutarea noastră de Dumnezeu trebuie să fie fierbinți, să ne angajeze întreaga ființă, să ne preocupe toate gândurile. Iar cea mai potrivită formă de exprimare a lor va fi, bineînțeles, rugăciunea. „Sufletul meu este chemat către dragostea Ta, zi și noapte, fără să se îndestuleze, Doamne.” Atunci când harul se depărtează de noi, se cuvine să citim iarăși, să ascultăm, să ne însușim rugăciunile de fiecare clipă ale Sfântului Siluan, care cere de la Dumnezeu milostenia și iertarea păcatelor sale, darul harului, ștergerea păcatelor sale și pocăința lui Adam. Dorința de Dumnezeu este, prin firea ei, neîndestulată. 

 

Iar scopul însuși al vieții creștine – asemănarea cu Dumnezeu, prin dobândirea Duhului Sfânt – nu poate fi atins întru totul în viața aceasta. El se află tot timpul înaintea noastră, la nesfârșitul orizontului, amintindu-ne tot timpul de limitele noastre, de neputința și nedesăvârșirea noastră, aducând în fața conștiinței noastre ceea ce aparține omului vechi și se împotrivește unirii depline cu Dumnezeu. De aceea, viața întru Hristos este un parcurs în care fiecare punct de sosire este un nou punct de plecare, un traseu pe care înaintăm căzând și ridicându-ne iarăși, „dintr-un început într-alt început, prin începuturi care nu au niciodată capăt” (Sfântul Grigorie de Nyssa, secolul al IV-lea). Drumul acesta este cel al smereniei, ca mod de a fi și de a viețui. 

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

 

 

Pierderea harului

Harul poate fi pierdut cu ușurință, din pricina slavei deșarte, chiar și în urma unui singur gând lipsit de umilință. Putem să ținem posturi îndelungate, ne putem ruga cu stăruință și putem face multă milostenie; dacă, totuși, în ciuda tururor acestora, cădem în trufie, vom fi asemenea unei tobe, care răsună, dar care în interior este goală. De acum înainte, sufletul nostru nu se va mai putea ruga în chip nevinovat; căci vor veni gândurile, cel vor tulbura adânc. Cu toate că Domnul ne iubește, noi cădem adeseori și după dobândirea harului, fiindcă nu avem în suflete destulă smerenie.

 

„Preabunule, Duhule Sfinte, nu mă părăsi pe mine, puțin credinciosul!” 

 

De nenumărate ori, în diferite chipuri, strigătul acesta se face auzit în scrierile Sfântului Siluan. În el se regăsește ceea ce sfântul considera cea mai însemnată parte a nevoinței duhovnicești, anume întrebarea: cum poți păstra harul dobândit, cu cât mai multă grijă, și cum să-l faci să rodească în lăuntrul tău?

Se știe că, la începuturile vieții duhovnicești, totul pare ușor de îndeplinit. Mânați și călăuziți de har, suntem plini de energie și de râvnă. În lipsa noastră de experiență, ne închipuim că starea aceasta o să dureze mereu. Ne înșelăm însă: mai devreme sau mai târziu, starea aceasta de bucurie pascală diminuează și poate chiar pieri, în chip mai mult sau mai puțin vădit. Acest lucru ni-l dovedește și viața Sfântului Siluan: sfințirea întregii noastre ființe, nașterea în noi a omului cel nou (v Efes. 4, 22-24) nu se săvârșește pe loc, o dată pentru totdeauna. Dobândirea progresivă a darurilor harului este rodul unui lung și anevoios drum ascetic, întrețesut cu căderi și descoperiri noi.

Întemeiată pe împreună-lucrarea între Dumnezeu și om, viața în Hristos – care nu este nimic altceva decât viața întru Duhul Sfânt – ni se înfățișează, de fapt, ca o mișcare în trei trepte, spiralată. 

Prima treaptă o reprezintă darul gratuit al harului; a doua treaptă este pierderea harului și încercarea răscolitoare a sentimentului că Dumnezeu te-a părăsit. Cea de-a treia treptă este redobândirea harului, după ce vei fi trecut prin bătălia ascetică împotriva patimilor și vei învăța lecția smereniei. Cele trei momente au durate variabile, așa cum sunt preînchipuite de istoria biblică a poporului evreu: traversarea Mării Roșii, rătăcirea vreme de 40 de ani în pustiu și ajungerea în Pământul făgăduinței.

 

Prin urmare, vine o zi în care ne pierdem harul. Și aceasta se întâmplă sau în chip treptat, sau dintr-o dată. De cele mai multe ori, nici măcar nu înțelegem ce se întâmplă cu noi. Totul părea să meargă atât de bine, și acum merge atât de greu! Dorința de a ne ruga scade, iar rugăciunea noastră se face pustie și chinuitoare, concentrarea duhovnicească se risipește. Legăturile cu cei din jur se complică: începem să-i criticăm și să-i judecăm, în loc să luăm aminte la propriile noastre greșeli. Ni se zăvorăște, apoi ni se învârtoșează inima. 

 

Sufletul ni se chinuie, ni se întunecă, pradă patimilor și gândurilor care-l tulbură adânc. Departe de a căuta să se înalțe iarăși către Dumnezeu, ființa se înnămolește și mai mult în patimile lumești sau în pasiunile mondene, își reduce existența la nevoile și grijile de zi cu zi, la faptele obișnuite. Răbdarea în fața nedreptăților și a suferințelor i se împuținează.

„Unde ești, Doamne, Lumina sufletului meu, unde ești, Bucuria sufletului meu? De ce m-ai aruncat pe mine de la fața Ta, iar sufletul îmi este atât de îngreuiat? Pentru ce Te ascunzi Tu de mine?”, se lamentează Sfântul Siluan. Într-adevăr, se cuvine să ne întrebăm: pentru ce pierdem noi harul, odată dobândit? Sfântul Siluan deosebește trei cauze: slăbiciunea ontologică a omului, trufia și pedagogia dumnezeiască.

„Ah, cât de neputincioasă este mintea mea! E de-ajuns doar o ușoară suflare ca s-o stingă, asemenea unei feștile netrebnice”, ne atenționează starețul. Sfinții Apostoli, care L-au trădat și au fugit de Iisus Hristos în ceasul patimilor Sale, nu încetează să ne-o amintească: stigmatizat de „legea păcatului” care nu încetează să lucreze în trupul nostru (v. Rom. 7, 23), aruncat în lume, pradă urmărilor păcatului, sufletul omenesc nu este nezdruncinat în bătălia duhovnicească. El este neputincios și nesigur pe el. „De aceea, Domnul nostru, Iisus Hristos, ne zice: Fără Mine, nu puteți face nimic. Și chiar așa este.”

Manifestarea cea mai vădită a acestei slăbiciuni este trufia. Plânge Sfântul Siluan: „De câte ori, Doamne, nu mi-ai dăruit Tu harul Tău, dar, din cauza mândriei mele, nu l-am putut păstra? Eu sunt cel ce Te ocărăște prin păcatele săvârșite, de aceea Tu părăsești sufletul meu…” Pentru Sfântul Siluan, trufia este principala cauză a pierderii harului, rădăcina tuturor patimilor, izvorul tuturor păcatelor și a ceea ce l-a pierdut pe protopărintele Adam: autoîndumnezeirea. Dăunătoarea iubire de sine este aceea care ne desparte de Dumnezeu și de iubirea Sa, împotrivindu-se liniștii sufletului și trupului nostru. Umflarea peste măsură a eului, care face ființa să fie atât de plină de ea însăși, atât de preocupată de sine, atât de autosatisfăcută și de încercuită în propria sa suficineță, este cea care „nu mai lasă loc întru sine și pentru sălășluirea harului Sfântului Duh”. În felul acesta, își expune sufletul atacurilor tuturor duhurilor răutății, care sunt în stihiile cerești (Efes. 6, 12) – și cunoaștem cu toții luptele pe care însuși Sfântul Siluan a trebuit să le ducă împotriva diavolilor.

 

Se ridică aici o altă întrebare: cum putem discerne prezența mândriei și puterea vrăjmașului în lăuntrul sufletului nostru? Stăpân pe cunoașterea în adâncime a sufletului omenesc, Sfântul Siluan ne dezvăluie mai multe criterii: ispita de a ne ridica mai presus de ceilalți, de a-i respinge, a-i invidia și a-i judeca; gustul puterii, al preamăririi de sine și al bogăției; uitarea de Dumnezeu, atașamentul față de lucrurile pământești, gândurile răutăcioase și necurate, neliniștea minții și lipsa stăpânirii de sine lăuntrice, tendința de a împlini voia proprie, în loc de a căuta pe cea a lui Dumnezeu, neputința de a ne ierta și chiar a ne iubi vrăjmașii. „Ia aminte la tine însuți. Cercetează-te și vei vedea…”

 

Contrar celor ce credem atunci când ne simțim părăsiți de Dumnezeu, noi suntem cei care L-am uitat pe Domnul, iar nu invers. Nu El este Cel care nu ne mai ascultă rugăciunile, ci noi suntem surzi la cuvântul și la chemările Sale. Spune Sfântul Siluan: „Duhul dumnezeisc cercetează El Însuși sufletele oamenilor și dorește să vieze într-însele; iar dacă nu Se sălășluiește întru noi, aceasta nu este decât din cauza mândriei minții noastre.”

Așadar noi suntem cei responsabili de pierderea harului. Responsabilitatea aceasta cere o trezvie, o atenție cu atât mai mari, cu cât e suficient ceva de nimic – doar un gând orgolios – pentru ca lumina Duhului să ne părăsească sufletul. Trufia ne încearcă în momentele cele mai adânci ale vieții noastre duhovnicești. Căci, cu adevărat, este caracteristic eului să poată transforma totul în propriul său beneficiu.

 

Există un chip – lipsit de smerenie – de a ne ruga, de a medita, de a posti, de a participa la Sfânta Liturghie, de a cerceta Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, care înseamnă fie să împodobim astfel vitrina ființei noastre cu comori ce ne preamăresc pe noi înșine, fie că vrem să-L luăm în posesie pe Însuși Dumnezeu. În clipa aceea, ne aflăm în plină amăgire duhovnicească.

 

Acestea fiind spuse, se poate întâmpla ca, în chip încă și mai subtil, Dumnezeu, după ce ni S-a arătat prin intermediul harului Său, „să Se ascundă” iarăși. Și aceasta, pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp. „Voia Ta mi-a dăruit mie harul, și tot voia Ta a fost aceea care mi l-a luat înapoi”, plânge Sfântul Siluan. Este acesta un chip, pentru Dumnezeu, în tainica Sa pedagogie, de a ne pune la încercare, pentru a Se asigura astfel de credința și de dragostea noastră, și pentru a ne întări în credință și în smerenie; asemenea unei mame care-și învață pruncul să meargă, și Domnul se poate îndepărta pentru o vreme de noi, pentru a ne provoca o nouă înălțare către El. Un chip, de asemenea, de a învăța sufletele să discearnă mișcările subtile ale Duhului de cele ale vrăjmașului, în lăuntrul lor, să deosebească între darurile naturale de cele ale harului. „Nu se cuvine însă să ne înspăimânte toate acestea, fiindcă Duhul Sfânt, în nesfârșita Sa bunătate, este Cel ce educă sufletele.”

 

În toate aceste cazuri, harul nu este niciodată prea departe. Fiindcă Domnul ne iubește prea mult ca să ne dea uitării. În realitate, ceea ce resimțim noi drept o pierdere a harului este, de cele mai multe ori, nu atât o adevărată părăsire de către Dumnezeu, cât, mai cu seamă, o diminuare a sentimentului subiectiv al prezenței Sale în lăuntrul nostru.

După cum spune Sfântul Siluan, patimile mândriei și păcatele sunt asemenea unor „nori, care acoperă lumina harului și pe cea a milosteniei Dumnezeiești”; însă dincolo de nori soarele nu strălucește cu mai puțină intensitate. Niciodată nu trebuie să ne pierdem curajul.

 

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

 

sursa:  https://siluanathonitul.wordpress.com/2012/10/24/ziua-a-treia-pierderea-harului/ 

Educatia copiilor - Staretul Porfirie Kafsokalivitul

Educaţia copiilor începe din ceasul zămislirii lor.

Embrionul aude şi simte în pântecele maicii lui. Da, aude şi vede cu ochii mamei. Percepe mişcările şi simţămintele ei, deşi mintea lui încă nu s-a dezvoltat. Se întunecă chipul mamei, se întunecă şi el. Se enervează mama, se enervează şi el. Tot ceea ce simte mama – tristeţe, durere, teamă, nelinişte – trăieşte şi el. Dacă mama nu doreşte embrionul, dacă nu-l iubeşte, el simte şi se răneşte sufleţelul lui, iar aceste răni îl însoţesc toată viaţa. La fel se întâmplă cu simţămintele sfinte ale mamei: când are bucurie, pace, iubire pentru embrion, le transmite tainic şi acestuia, precum se întâmplă cu copiii născuţi.

De aceea trebuie ca mama să se roage mult în perioada sarcinii şi să iubească embrionul, să mângâie pântecele, să citească psalmi, să cânte tropare, să trăiască o viaţă sfântă. Acest lucru este aducător de folos şi pentru ea, dar este şi o jertfă de dragul embrionului, ca să devină copilul ei sfânt, să dobândească de la început trăsături sfinte. Aţi văzut ce lucru delicat este pentru o femeie să poarte în pântece un copil? Câtă răspundere şi câtă cinste!

O să vă spun ceva legat de alte fiinţe vii dar neraţionale, şi o să înţelegeţi puţin. În America au făcut următorul experiment: în două săli identice, cu aceleaşi temperaturi, acelaşi pământ şi aceeaşi umezeală, se plantează flori. Există, însă, o deosebire: într-una din săli pun o muzică liniştită, odihnitoare. Rezultatul? Ce să vă spun! Florile din această sală prezintă uriaşe diferenţe faţă de celelalte. Au altă putere de viaţă, culoarea lor este mai frumoasă, iar creşterea cu mult mai grabnică.

Ceea ce-i mântuieşte şi-i înrâureşte spre bine pe copii este viaţa din casă a părinţilor. Părinţii trebuie să se dăruiască iubirii lui Dumnezeu. Lângă copii trebuie să devină sfinţi prin blândeţe, prin răbdare, prin iubire. Să pună în fiecare zi un nou început al bunei rânduieli, o nouă însufleţire, înflăcărare şi iubire pentru copii. Iar bucuria ce le va veni şi sfinţenia care îi va cerceta vor revărsa har asupra copiilor. De obicei, pentru purtarea rea a copiilor greşesc părinţii. Nu-i mântuiesc nici sfaturile, nici autoritatea, nici asprimea. Dacă părinţii nu se sfinţesc, dacă nu luptă, fac mari greşeli şi transmit răul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă părinţii nu trăiesc o viaţă sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi chinuieşte pe părinţi prin împotrivirile copiilor. Iubirea, unirea într-un suflet, buna înţelegere dintre părinţi este tot ceea ce trebuie pentru copii. Mare pază şi ocrotire.

Purtările copiilor sunt legate nemijlocit de starea părinţilor. Când copiii sunt răniţi de faptul că părinţii se poartă rău unul cu altul, îşi pierd puterile şi pornirea de a lucra spre a spori. Se plămădesc rău, iar casa sufletului lor se primejduieşte să se prăbuşească clipă de clipă. Să vă dau şi două exemple.

Au venit două fete la mine, iar una dintre ele avea nişte trăiri foarte urâte, şi m-au întrebat de unde izvorăsc. Le-am zis:

- Sunt de acasă, de la părinţii voştri. Şi, „privind” pe una dintre ele, zic:

- Tu de la mama le-ai moştenit.

- Şi totuşi, părinţii noştri sunt oameni atât de desăvârşiţi. Sunt creştini, se spovedesc, se împărtăşesc, am trăit, cum se spune, înlăuntrul religiei. Fără numai… dacă greşeşte religia, a răspuns ea.

Le zic:

- Nu cred nimic din ce-mi ziceţi. Eu un singur lucru văd, că părinţii voştri  nu trăiesc bucuria lui Hristos.

Legat de aceasta, cealaltă a zis:

- Ascultă, Maria, zice bine părintele, are dreptate. Părinţii noştri merg la duhovnic, la spovedanie, la împărtăşanie, da… Dar am avut noi vreodată pace în casă? Tata se ceartă mereu cu mama. Totdeauna ba unul nu mânca, ba celălalt nu voia să meargă undeva împreună. Are dreptate, deci, părintele.

- Cum îl cheamă pe tata? întreb. Mi-a spus. Cum o cheamă pe mama? Mi-a spus. Ei, zic, înlăuntrul tău nu eşti deloc bine cu mama.

Ascultaţi-mă acum. În clipa în care îmi ziceau numele, îl vedeam pe tata, îi vedeam sufletul. În clipa în care îmi ziceau numele mamei, o vedeam pe mama şi vedeam cum privea fiica pe mama ei.

Într-o altă zi, m-au vizitat o mamă cu fiica ei. Era strâmtorată. Plângea în hohote. Se simţea foarte nenorocită.

- Ce ai? o întreb.

- Sunt deznădăjduită cu fata mea cea mare, care şi-a izgonit soţul de acasă şi ne-a spus multe minciuni.

- Ce minciuni? îi zic.

- L-a izgonit de mult timp de acasă pe soţul ei şi nu ne-a spus nimic. O întrebam la telefon: „Ce face Stelios?”. „Bine, ne răspundea, tocmai s-a dus să-şi ia un ziar”. De fiecare dată găsea un motiv, aşa încât să nu bănuim nimic. Asta a ţinut doi ani. Ne-a ascuns că-l izgonise. Am aflat chiar de la el, întâlnindu-l din întâmplare în urmă cu câteva zile.

Îi zic, deci:

- Tu greşeşti. Tu şi bărbatul tău. Dar mai mult tu.

-  Eu! Eu, care i-am iubit atât de mult pe copiii mei, care nu ieşeam din bucătărie, care nu aveam viaţă personală, care i-am călăuzit către Dumnezeu şi către Biserică şi i-am povăţuit spre bine!? Cum greşesc eu?

Am întrebat-o pe fată, care era de faţă:

- Tu ce zici?

- Da, mamă,are dreptate părintele, noi niciodată, dar niciodată, n-am mâncat pâine „dulce” din pricina certurilor pe care le-ai avut o viaţă întreagă cu tata.

- Vezi că am dreptate? Voi greşiţi, voi îi răniţi pe copii. Ei nu greşesc, ci pătimesc de pe urma voastră.

Se naşte în sufletul copiilor o anumită stare din pricina părinţilor lor, stare care lasă urme înlăuntrul lor pentru întreaga viaţă. Purtarea lor în viaţă, legătura cu ceilalţi atârnă nemijlocit de trăirile pe care le poartă din anii copilăriei. Se măresc, se formează, dar în adâncime nu se schimbă. Asta se vede şi în cele mai mici manifestări ale vieţii. De pildă, te apucă lăcomia şi vrei să mănânci. Ai luat, ai mâncat, vezi altceva, vrei şi din aceea, vrei şi din cealaltă. Simţi că ţi-e foame, ca şi când n-ai fi mâncat, te ia un leşin, un tremur. Ţi-e teamă c-o să slăbeşti. Este ceva psihologic, are o explicaţie. Poate, să spunem, că nu l-ai cunoscut pe tata, sau pe mama, că eşti înfometat şi sărac şi neputincios. Iar aceasta se răsfrânge din plan duhovnicesc ca o neputinţă a trupului.

În familie se află o mare parte a răspunderii pentru starea duhovnicească a omului. Pentru ca să scape copiii de feluritele probleme lăuntrice, nu sunt de-ajuns sfaturile, constrângerile, logica şi ameninţările. Mai degrabă înrăutăţesc lucrurile. Îndreptarea vine prin sfinţirea părinţilor. Deveniţi sfinţi şi nu veţi mai avea nici o problemă cu copiii voştri. Sfinţenia părinţilor îi scapă pe copii de probleme. Copiii vor creşte alături de oameni sfinţi, cu multă iubire, care nu-i înfricoşează, nici nu se mărginesc la dăscălire, ci se fac pildă de sfinţenie şi rugăciune. Părinţilor, rugaţi-vă în tăcere, cu mâinile ridicate către Hristos, şi îmbrăţişaţi-i în taină pe copiii voştri. Şi, când fac neorânduieli, să luaţi ceva măsuri pedagogice, dar să nu-i forţaţi. În principal să vă rugaţi.

De multe ori, părinţii, şi mai ales mama, îl rănesc pe copil pentru neorânduiala pe care a făcut-o, şi îl ceartă peste măsură. Atunci acesta se răneşte. Chiar şi dacă nu-l cerţi în afară, dar îl cerţi înlăuntrul tău, şi te răzvrăteşti şi îl priveşti sălbatic, copilul îşi dă seama. Socoteşte că mama nu-l iubeşte. O întreabă pe mama:

- Mamă, mă iubeşti?

- Da, copilul meu.

Dar el nu este convins. S-a rănit. Mama îl iubeşte, apoi vrea să-l mângâie, dar el nu primeşte mângâierea, o socoteşte făţărnicie, căci a fost rănit.

Un alt lucru care îi vatămă pe copii este ocrotirea peste măsură, adică grija exagerată, frământarea şi neliniştea părinţilor. Ascultaţi o întâmplare.

O mamă mi se văita că pruncul ei de cinci ani nu o ascultă. Îi spuneam „Tu greşeşti”, dar nu pricepea. Odată am mers cu această mamă, cu maşina ei, într-o plimbare spre mare. Ajungând, copilul i-a scăpat din mână şi a alergat către mare. Era acolo un val de nisip care cobora abrupt în mare. Mama s-a îngrozit, era gata să strige, să alerge, căci îl văzuse pe micuţ cu mâinile întinse, făcând echilibristică pe vârful movilei. Eu am liniştit-o, i-am spus să se întoarcă cu spatele, iar eu mă uitam pieziş către copil. Acesta, deznădăjduind că o va putea provoca iarăşi pe mama lui, înfricoşând-o şi făcând-o să strige ca de obicei, încet-încet a coborât şi s-a apropiat de noi. Asta era! Atunci a primit şi mama lecţia unei educaţii corecte.

 O altă mamă se văita că singurul ei fiu nu mânca toate mâncărurile, şi mai ales iaurtul. Micuţul era de trei anişori, şi o chinuia zilnic pe mama. Îi zic:

„O să faci aşa: o să goleşti frigiderul de toate mâncărurile şi o să-l umpli cu oarecare cantitate de iaurt. O să vă chinuiţi puţin şi voi, părinţii, câteva zile. A venit ora mesei? îi dai lui Petru iaurt. N-o să-l mănânce. Seara la fel, ziua următoare la fel. Ei, o să flămânzească, o să încerce el să plângă, să strige. O să răbdaţi. Apoi, o să mănânce bucuros”. Aşa s-a întâmplat, iar iaurtul a devenit cea mai bună mâncare pentru Petru.

 Nu sunt lucruri grele. Şi totuşi, multe mame nu le izbutesc şi dau o educaţie foarte proastă copiilor lor. Mamele care stau neîncetat pe capul copiilor şi-i strâmtorează, adică îi ocrotesc peste măsură, au dat greş în lucrarea lor. În vreme ce ar trebui să-l laşi pe copil singur să se îngrijească de sporirea lui. Atunci vei dobândi. Când stai tot timpul pe capul lor, copiii se împotrivesc. Dobândesc moleşeală, fragilitate, şi de obicei nu reuşesc în viaţă. Este un fel de ocrotire peste măsură, care îi lasă pe copii necopţi.

Înainte cu câteva zile a venit o mamă deznădăjduită pentru nereuşitele în lanţ ale fiului ei la examenele de admitere la Universitate. Strălucit elev în şcoala generală, strălucit în gimnaziu, strălucit în liceu. Apoi, nereuşite, dezinteres al copilului, împotriviri ciudate.

„Tu greşeşti, îi spun mamei, şi eşti şi cultivată! Ce să facă bietul copil? Împresurare, împresurare, împresurare toţi anii, «să fii primul, să nu ne faci de ruşine, să devii mare în societate…». Acum nu mai vrea nimic. Să pui capăt acestei împresurări şi ocrotiri peste măsură, şi o să vezi atunci că şi copilul are se aşeze. Atunci va înainta, când îl vei lăsa liber”.

Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte. Mama să nu se mărginească la mângâierea simţită, ci să dăruiască în acelaşi timp şi mângâierea rugăciunii. Copilul simte în adâncul sufletului său mângâierea duhovnicească pe care i-o trimite mama lui, şi este atras către ea. Simte pază şi ocrotire atunci când mama îl îmbrăţişează în taină pe copilul ei prin neîncetata, stăruitoarea şi fierbintea ei rugăciune, şi-l eliberează de tot ceea ce-l apasă.

Mamele ştiu să se neliniştească, să sfătuiască, să spună multe, dar să se roage n-au învăţat. Multele sfaturi şi mustrări fac foarte rău. Fără multe cuvinte copiilor. Cuvintele lovesc în urechi, în vreme ce rugăciunea merge la inimă. Este nevoie de rugăciune, cu credinţă lipsită de frământări, dar şi de exemplu bun.

Într-o zi a venit aici la mănăstire o mamă deznădăjduită de fiul ei, Iorgu. Era foarte încurcat. Se întorcea noaptea târziu şi cu tovărăşii nu tocmai bune. Starea lui se înrăutăţea pe zi ce trecea. Mama – plânsete şi zbucium, îi zic:

- Tu, nimic – nici un cuvânt, numai rugăciune. Am pus seara de la zece la zece şi un sfert o

rugăciune comună, i-am spus să nu vorbească şi să-l lase pe fiul ei să iasă la ce oră vrea, să nu întrebe „La ce oră ai venit?” ş.a., ci să-i spună aşa, cu multă iubire: „Mănâncă, Iorgu, ţi-am lăsat mâncare în frigider”. Şi să nu-i spună nimic altceva. Să se poarte cu iubire şi să nu lase rugăciunea.

Mama a început să le pună în faptă, iar după ce au trecut vreo douăzeci de zile, fiul i-a zis:

- Mamă, de ce nu-mi vorbeşti?

- Iorgu meu, eu nu-ţi vorbesc?

- Mamă, ai ceva cu mine. Nu-mi vorbeşti.

- Ciudat lucru îmi spui, lorgu meu. Cum nu-ţi vorbesc? Uite, acum nu-ţi vorbesc? Ce vrei să-ţi spun? Şi lorgu nu i-a răspuns. Apoi, mama a venit la mănăstire şi mi-a zis:

- Părinte, ce este aceasta pe care mi-a spus-o copilul meu?

- A reuşit metoda noastră!

- Care metodă?

- Pe care v-am spus-o: să nu-i vorbiţi, să faceţi numai rugăciune în taină, şi copilul o să-şi revină.

- Spuneţi că asta e?

- Asta e, îi zic. Vrea să-l mustri: „Unde ai fost, ce-ai făcut?”; iar el să strige, să se împotrivească şi să vină şi mai târziu.

- Măi, măi! zice. Ce taine se ascund!

 - Ai înţeles? De vreme ce chiar faptele vorbesc de la sine. El te chinuia, căci voia să-l cerţi, iar el să-şi facă mofturile lui. Nu-l cerţi, se strâmtorează. În loc să te strâmtorezi tu când şi le face el pe ale lui, acum, când nu te strâmtorezi tu şi arăţi nepăsare, se strâmtorează el.

Într-o zi, acasă, Iorgu i-a anunţat că pleacă, îşi lasă lucrul şi pleacă în Canada. Îi spusese şi şefului său: „Plec, găseşte pe altul să mă înlocuiască la lucru”. Între timp, eu le-am zis părinţilor:

- Noi o să facem rugăciune.

- Dar e gata… I-arăt eu!, a spus tatăl.

- Nu, să nu-l atingi, îi zic.

- Dar pleacă copilul, părinte!

- Zic:Să plece. Voi să vă dăruiţi rugăciunii, şi eu împreună cu voi.

După două-trei zile, duminică, Iorgu le-a zis foarte de dimineaţă:

- Eu plec, mă duc cu prietenii mei.

- Bine, cum vrei, i-au zis.

A plecat. Şi-a luat prietenii – doi băieţi şi două fete, au închiriat o maşină şi au pornit spre Halkida. Au mers ici, colo… Apoi au mers la Sfântul loan Rusul, iar de acolo la Mantoudi, la Sfânta Ana, la Vasilika. Au mers, au făcut baie în Marea Egee, au mâncat, au băut, au chefuit. Apoi au apucat-o pe drumul de întoarcere. Se înserase, Iorgu conducea. Acolo, la Sfânta Ana, au lovit maşina de colţul unei case. Au stricat-o. Ce să facă acum? Au luat-o încet-încet şi au adus-o în Athena.

A ajuns în zori acasă. Părinţii nu i-au spus nimic. S-a culcat şi a adormit. După ce s-a sculat, le-a zis:

- Tată, asta şi asta… Acum trebuie să facem maşina şi trebuie bani mulţi.

Îi zice:

- Copilul meu, tu ştii. Eu am datorii, le am pe surorile tale… Ce-o să facem?

- Ce să fac, tată?

- Fă tot ce vrei. Eşti mare, ai minte. Du-te în Canada să faci bani, să…

- Nu pot, trebuie s-o reparăm acum.

- Nu ştiu, îi zice. Rânduieşte.

Deci, văzându-l aşa pe tata, a plecat. A mers, l-a găsit pe şeful lui. Zice:

- Şefule, am păţit asta şi asta. Nu mai plec. Nu lua pe altul.

Acela îi zice:

- Bine, bine, copilul meu.

- Da, dar vreau bani.

- Da, dar tu vrei să pleci. Trebuie să-mi semneze tatăl tău.

- Îţi semnez eu. Tata nu se amestecă. Mi-a spus-o. O să muncesc şi o să ţi-i dau înapoi.

Nu-i asta minunea lui Dumnezeu? Când a venit din nou mama, i-am spus:

- A izbutit meşteşugirea noastră şi rugăciunea a fost auzită la Dumnezeu. Şi accidentul a fost de la Dumnezeu, iar acum copilul va sta acasă şi se va înţelepţi.

Aşa s-a întâmplat prin rugăciunea noastră. S-a săvârşit o minune. Părinţii au postit cu rugăciune şi în tăcere, şi au izbutit. Mai târziu, copilul a venit la mine fără să-i vorbească despre mine nimeni dintre apropiaţii lui. Iorgu a devenit foarte bun, şi acum este la Aviaţie. Şi are şi o familie frumoasă.

Din cartea: Ne vorbeste Parintele Porfirie
(Sfantul Munte Athos) 

sursa: http://www.impantokratoros.gr/educatia-copiilor.ro.aspx 

Darul Harului

 

Dăruiește-ne nouă, Doamne, Duhul Tău cel Sfânt! Printr-Însul Te vom preamări ziua și noaptea, căci, deși trupul este neputincios, Duhul Sfânt îl viază și dăruiește sufletelor noastre puterea de a Te sluji cu nespus de multă ravna. El zalogeste mintea noastră în lăuntrul dragostei Tale, o îndestulează în Tine, printr-o odihnă desăvârșită.

Sfântul Duh este asemenea unei maici, pline de dragoste și de grijă. Așa cum mama își iubește și-și apară pruncul, tot așa ne apără și pe noi Sfântul Duh, ne iartă, ne vindecă, ne învață și ne veselește.

Slavă, Ție, Dumnezeule, că ne-ai trimis nouă pe pământ Duhul Tău cel Sfânt! 

 

Iar Tu, Duhule Sfinte, rămâi pururea împreună cu noi, căci bine ne este când sălășluiești în inimile noastre!

Cum oare își poate împlini omul vocația sa duhovnicescă? Cum putem ajunge, aici și acum, „să contemplăm slava dumnezeiască a Cerurilor”, să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se întrupeze în lăuntrul nostru? Cum putem și noi să devenim o persoană, după chipul lui Iisus Hristos, Domnul nostru? Răspunsul Sfântului Siluan la toate aceste întrebări este limpede: toate acestea nu sunt posibile decât prin și întru Duhul Sfânt.

 

Dacă viața duhovnicescă înseamnă sinergie, împreună-lucrare dinamică între harul lui Dumnezeu și libertatea omului, atunci Duhul Sfânt este motorul ei. Prin mine însumi, doar cu ajutorul voinței și al propriilor mele puteri, nu pot ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și la acea desăvârșire la care ne cheamă Iisus Hristos (v. Mat. 5, 48). Numai întru Duhul Sfânt pot ajunge la unirea cu Dumnezeu – sensul deplin al existenței omenești –, numai întru Duhul Sfânt poate fi sfințită ființa mea, pot fi transfigurate trupul, sufletul și mintea mea, pot fi făcut asemenea în toate Domnului.

 

Și invers: în lipsa harului necreat, rămân, mai mult sau mai puțin, „ţărână și păcat, asemenea unui animal, orb din punct de vedere spiritual”, incapabil să facă față patimilor, ispitelor și grijilor lumii acesteia. În absența Duhului Sfânt, „sufletul meu este mort”, libertatea mea este amăgitoare, dragostea mea este mai mult sau mai puțin egocentrică. Pentru Sfântul Siluan, harul este pentru suflet ceea ce sunt aerul și hrana pentru trup: o necesitate vitală. Dacă sufletul este viața trupului, Sfântul Duh este viața sufletului. Și, dacă conștiința este sufletul libertății, harul îi este lumina și energia.

Cât de minunate sunt darurile harului! Nu există nici măcar o singură pagină din scrierile sale, în care Sfântul Siluan să nu le înfățișeaze și să nu le preamărească. „Când este atins de harul lui Dumnezeu, omul este înălțat înaintea acestuia. În vreme ce păcatul îl urâțește, harul îl face iarăși frumos.” În vreme ce păcatele au drept rezultat moartea, Sfântul Duh ne dă viața de veci. El îi dăruiește celui întru care Se sălășluiește experierea Împărăției cerurilor, fiindcă El Însuși este Împărăția din lăuntrul nostru. El este „iubirea dumnezeiască, cea care-i dăruiește sufletului lumina Raiului ”, pedagogul care inițiază mintea în tainele credinței, Mângâietorul care ne sare repede în ajutor, în încercările grele, ne dăruiește puterea și lumina, ca să putem rezista în mijlocul morții și al întunericului, și să ne păstrăm viața în mijlocul atâtor nenorociri și căderi.

 

Sfântul Siluan are, cu adevărat, dreptate: Sfântul Duh este, într-adevăr, „cel mai însemnat dar pe care Dumnezeu L-a făcut omului”. Prin excelență, semn al iubirii nesfârșite pe care ne-o poartă Dumnezeu, împlinându-se la Cincizecime, darul acesta este adânca rațiune de a fi a Întrupării Cuvântului în Domnul nostru Iisus Hristos: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni, cu ajutorul harului, ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa”, mărturiesc Sfinții Părinți ai Bisericii. Iată de ce, unul dintre marii sfinți ruși de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Serafim din Sarov, spunea: „Țelul vieții creștine este dobândirea Sfântului Duh”.

Dar cum să aflăm, cum să dobândim Sfântul Duh? Liber, „prezent pretutindeni” și „toate împlinind”, după cum se cântă în Biserica Ortodoxă, Sfântul Duh suflă acolo unde voiește. Lucrând întru totul prin Sfintele Taine, El depășește fără încetare marginile văzute ale Bisericii. Departe de a Se izola în sufletele creștinilor, Sfântul Duh se răspândește prin toate neamurile, prin care stareții nu încetează să se roage fierbinte. Cel ce dăruiște viață, precum în Cer, așa și pe pământ, El viază toată creația, prin energiile Sale necreate. Cu toate acestea, „mai aproape de noi decât aerul pe care-l repirăm”, Sfântul Duh sălășluiește înainte de toate în lăuntrul nostru.

 

Cu adevărat, taină negrăită și deopotrivă nevăzută, Sfântul Duh este o realitate lăuntrică: „Apostolii L-au văzut pogorându-Se sub formă de limbi de foc, însă noi Îl resimțim mai cu seamă ca pe o prezență în lăuntrul nostru”, scrie Sfântul Siluan. Și fiecare dintre noi este chemat să-L experieze, în chip personal și tangibil. Se cuvine, de aceea, să luăm aminte, ca să-I recunoaștem prezența. Smerit, discret, blând, Sfântul Duh „vine tăcut și Se sălășluiește întru noi”, în diferite chipuri, uneori foarte lumești și neașteptate; se poate întâmpla în timpul unei lecturi, al unei întâlniri, al unei boli, al unei plimbări în mijlocul naturii. „Atunci, ne atenționează Sfântul Siluan, El îndestulează întreaga ființă: suflet, minte și trup. Chiar dacă harul este puțin, sufletul primește iubirea Domnului; simte că Domnul este împreună cu noi, și noi împreună cu El.”

 

Experierea Sfântului Duh este, desigur, foarte diferită. Unii, precum i s-a întâmplat Sfântului Siluan, care L-a văzut pe Iisus Hristos și L-a auzit vorbindu-i, o fac pe o treaptă foarte înaltă. La alții este mai tainică. În toate cazurile însă, nu este niciodată rezultatul unui merit personal. „Eu nu sunt vrednic decât de iad și de toate chinurile lui, însă Tu îmi dăruiești harul Sfântului Duh”, nu încetează să se minuneze Sfântul Siluan. Dumnezeu ne dăruiște harul Său, independent de păcatele sau de străduințele noastre spre virtute, numai din bunătate și din milostenie.

 

Așa stând lucrurile, cu cât darul gratuit al harului este mai stăruitor, cu atât capacitatea omului de a-l primi și de a-l face să rodească în chip durabil va fi determinată de împlinirea anumitor condiții duhovnicești; printre acestea: adâncimea credinței proprii, dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele – îndeosebi față de vrăjmași –, curățenia rugăciunii, ascultarea poruncilor, smerenia. Și apoi, până la ce treaptă poate cineva suporta flacăra Duhului? Prea chibzuit, Sfântul Siluan ne amintește, că pe Muntele Tabor, din cauza slăbiciunii trupești, ucenicii lui Iisus au căzut cu fața la pământ, neputând suporta să vadă Schimbarea la Față a Domnului… În toate cazurile, și acesta este aspectul cel mai însemnat, dobândirea harului trebuie dorită cu nespus de multă ardoare, trebuie chemat fără odihnă în rugăciune, trebuie eliberat spațiul în lăuntrul nostru, pentru a-l putea primi. Abia atunci, ne asigură Sfântul Siluan, Duhul Sfânt ne va fi dăruit.

 

În chip vădit, toate acestea cer discernământ duhovnicesc, pentru a nu cădea în amăgire. Roade ale împreună-lucrării între Dumnezeu și om, stările lăuntrice determinate de har nu sunt fenomene de ordin psihoafectiv, legate eventual de anumite tehnici de meditație, ci adevărate daruri ale Sfântului Duh. În clipa în care harul ne atinge sufletul, îl pătrunde și-l copleșește, suntem, într-un fel, asemenea lui Adam și a Evei în grădina Raiului. Lumea se împotrivește cu culori luminoase și plăcute. Rugăciunea curge din inimă, fără osteneală. Legăturile cu cei din jur sunt liniștite, pline de blândețe și de bucurie; ceilalți oameni ne apar ca fiind buni și, aproape în chip firesc, ne trezesc bunăvoință. Totul în creția ce ne înconjoară glăsuiește despre Dumnezeu. Ne simțim ca și când am fi înconjurați de Providența dumnezeiască, plini de râvnă, conduși și iluminați de o putere care ne depășește, care ne eliberează.

Din clipa aceea, nu mai suntem, și nu vom mai fi niciodată aceeași. Fiindcă există o perioadă de dinainte și una de după experierea Sfântului Duh, ne spune Sfântul Siluan:

 

 „Înainte de a fi atins de harul dumnezeiesc, omul trăiește cu sentimentul că totul este cum se cuvine și în regulă în sufletul său; însă când îl vizitează harul și se sălășluiește în lăuntrul său, descoperă a fi cu totul altul.” În interiorul nostru se deschide un nou spațiu, luminat și revelat de Lumina dumnezeiască, care ne schimbă perspectiva asupra lucrurilor și ne răstoarnă perspectiva experienței.

 

Dar mai avem încă o bătălie de purtat: aceea pentru păstrarea harului…

 

„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

 

 

Cum sa devenim Persoana

Domnul l-a creat pe om ca să trăiască veșnic și să-și afle într-însul fericirea, pentru ca noi toți să fim împreună cu El și înlăuntrul Lui. Domnul Însuși vrea să fie împreună cu noi și înlăuntrul nostru. 

Din pulberea pământului l-a creat Domnul pe omul acesta, din care și noi facem parte, însă ne-a dat suflare de viață ca propriilor Săi fii și ne așteaptă cu mare dorință. Domnul ne iubește cu o dragoste atât de desăvârșită, încât a luat trup pentru noi, Și-a dăruit Sângele pentru noi și ni l-a dat să-l bem. Ne-a dăruit și preacurat Trupul Său și în felul acesta am devenit fiii Săi. Domnul a venit pe pământ ca să ne înalțe și pe noi acolo unde El sălășluiește. În locul acesta ne cheamă Domnul, în ciuda păcatelor noastre.

Nu există viață duhovnicească rodnică fără un scop, o năzuință, care să-i dea existenței în întregime un sens. Scopul acesta, ne spune Sfântul Siluan, nu este asemenea unui obiectiv măsurabil, care trebuie atins. Nu ține de ordinea averii, a științei sau a puterii – care ne domină atât de adesea viața –, ci de ordinea ființei: este fericirea. Scopul acesta nu este rodul unei reflecții intelectuale, ci o taină relevată și dăruită de sus, de Cel care este darul și toată taina, cel întru care sălășluiește plinătatea vieții.

„Omul a fost făcut din țărână, însă Dumnezeu l-a iubit atât de mult, prin Harul Său, încât l-a înveșmântat în frumusețe și omul a devenit asemenea Domnului”, spune Starețul. Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, m-a adus pe mine din neant la ființă. Într-un act de iubire absolut gratuită, m-a creat din „țărâna” pământului, dăruindu-mi Duhul Său și spunnând: 
Să facem om, după chipul și asemănarea Noastră (Fac. 1, 26). Fulgerătoare, revelația acestui plural! Sfântul Siluan care nu încetează să mediteze asupra ei, chemând în ajutor pe Tatăl și pe Duhul Sfânt – cele „două mâini” ale Tatălui –, o tâlcuiește în felul său: întreaga Sfântă Treime este cea care lucrează aici. Frumusețea în care m-a înveșmântat Dumnezeu prin harul Său, creându-mă, nu este altceva decât chipul lui Dumnezeu, unul în trei Persoane. Și cum ceea ce vădește unitatea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt este iubirea – mișcarea iubirii care circulă între ei și care creează viața –, chipul dumnezeiesc înlăuntrul meu este înainte de toate capacitatea de a iubi și de a crea, nedespărțite de libertate.

Ființă creată fiind, creația aceasta a fost pentru ceva. A existat în actul lui Dumnezeu, care m-a zămislit, o intenţie. Un plan de mai înainte de toți vecii, care-mi definește „vocația”, la care Dumnezeu mă „cheamă” în fiecare clipă, așa cum i-a chemat pe Adam și Eva în grădina Raiului. Sfântul Siluan nu încetează să amintească vocația aceasta tuturor popoarelor: „Dumnezeu ne-a creat ca să trăim veșnic cu El, din iubire. Ca să contemplăm slava lui Dumnezeu în Ceruri, să intrăm în Raiul în care strălucește lumina Preasfintei Treimi.” Și aceasta, nu numai în Ceruri, într-o viață viitoare, ci și pe acest pământ. Viața veșnică începe aici și acum.

Acest plan al lui Dumnezeu cu privire la om cuprinde un „proiect” duhovnicesc: acela „ca noi să ajungem, prin har, asemenea Domnului”.

 „Nu sunteți ceea ce nu ați devenit”, ne avertizează Sfântul Grigorie de Nyssa (secolul al IV-lea).

 Chipul lui Dumnezeu înăuntrul meu este un potențial de realizat. Copil fiind, trebuie să ajung adult. Sfântul Siluan mă întreabă: „Vrei să rămâi ca un cocoș închis într-un țarc pământesc, mulțumit de existența lui mediocră, în mijlocul celorlalte orătănii și fără să ai cunoștință de toate bunătățile cerești, sau vrei, mai degrabă, să ajungi un vultur plutind prin înălțimile cerești, care se deschid către nesfârșitul universului?” Sfântul Siluan răspunde fără ocolișuri: Dumnezeu nu se preocupă ca eu să ajung director, episcop sau simplu bucătar. El Se veselește la nebunie să mă vadă pe mine cutare sau cutare personaj important, care dobândește bogății și putere, care acumulează onoruri și reușite.  
Dumnezeu vrea numai ca eu să fiu împreună cu Dânsul, după cum El este împreună cu mine, să fiu într-Însul, după cum El este înlăuntrul meu, și ca, în uniunea aceasta îndrăgostită, eu să devin ceea ce este mai adânc în ființa mea creată și acel ceva ce a fost restaurat cu ocazia botezului.

„Scopul vieții noastre este să devenim, cu adevărat, noi înșine”, scria Kierkegaard. 

Cu toate acestea, precizează Sfantul Siluan, nimeni nu poate să acceadă în chip desăvârșit la acest adevăr personal, decât în măsura în care înfăptuiește chipul lui Dumnezeu în sine. Numai El este izvorul adevăratei mele identități, singura care are cu adevărat însemnătate, aflată în același timp dincoace și dincolo de toate identitățile și apartenențele, fie ele etnice, sociale sau bisericești. Cu alte cuvinte, nimeni nu este cu adevărat el însuși, decât în măsura în care are părtășie la chiar viața lui Dumnezeu, în măsura în care pătrunde în cercul mirabil al iubirii treimice, devenind astfel, el însuși, o persoană.

Or, tocmai aceasta mărturisește întreaga viață a Sfântului Siluan: că există o diferență fundamentală între persoană și individ. Persoana este o ființă a comuniunii, individul este un chip al despărțirii. Persoana este deschisă celorlalți oameni și lui Dumnezeu, individul este egoist și preocupat numai de sine. Persoana Îl slăvește pe Dumnezeu în toate și face din fiecare gest, din fiecare vorbă și din fiecare întâlnire o taină sfântă; individul întrebuințează totul – pe semenii săi și întreaga creație – ca pe un mijloc de a-și satisface poftele și nevoile proprii. Persoana dăruiește și împărtășește, individul împarte, ia, acumulează și consumă. Persoana se micșorează pe sine, pentru a fi apoi preamărită; individul se înalță, pentru a se îndumnezei pe sine. Iar păcătosul de mine, în viața de zi cu zi, ce sunt oare, ce vreau să devin? 

O persoană sau un individ?

Pentru Sfântul Siluan, prototipul și întruchiparea desăvârșită a persoanei este Iisus Hristos, „stânca neclintită a nădejdii noastre”, deoarece El este singurul care și-a dovedit plinătatea iubirii nebune față de Dumnezeu, față de om și față de creația Sa.

 „Nu există pe suprafața pământului un om la fel de blând și de plin de iubire cum este Domnul nostru Iisus Hristos”, strigă el, marcat pentru totdeauna de întâlnirea sa față către față cu Acesta.

 Hristosul Sfântului Siluan strălucește de frumusețe, fiind totodată nespus de smerit și de milostiv. Și, mai cu seamă, El este Cel care a luat asupra Sa păcatele noastre, Cel care s-a micșorat pe Sine până la moartea pe Cruce și a pogorât la iad, ca să ne înalțe pe noi acolo unde El Însuși sălășluiește de mai înainte de toți vecii, laolaltă cu sfinții.

Prin urmare, numai cu ajutorul lui Iisus Hristos poate omul să acceadă la slava pentru care a fost creat. Și aceasta nu numai urmându-L și imitându-L, ci și iubindu-L și slăvindu-L din toată ființa sa, lăsându-L să Se nască și să viețuiască într-însul (v. Gal. 4, 19), devenind trup din Trupul său și sânge din Sângele său, în Taina Euharistiei, slujindu-L pe El în cei din urmă dintre oameni, o recunoaște Sfântul Siluan: „Domnul dorește să fim într-Însul și întru Părintele Său. Aceasta să ne fie nouă bucuria: că Dumnezeu este cu noi și în noi.”

În felul acesta se poate defini vocația noastră de fii și fiice ale celui dintâi Adam, acesta este înțelesul ultim al existenței noastre, de urmași ai Noului Adam. A ne asuma în deplină cunoștiință această vocație și sensul ei. Descoperite nouă de Sfânta Evanghelie, a răspunde la chemarea neîncetată a Duhului Sfânt, care ne îndeamnă să ne potrivim pe măsura lui, de bună voie și în toată clipa, faptele și gândurile noastre, nu înseamnă aceasta, oare, să creștem în har până ajungem la statura bărbatului desăvârșit, a lui Iisus Hristos Însuși? În afară de aceasta, ne mai spune Sfântul Siluan, nu există decât patimi relative, care nu ne vor putea niciodată umple setea de absolut, plăceri trecătoare, care nu sunt decât umbra fericirii celei adevărate.

Viețuirea divino-umană, către care ne îndeamnă Sfântul Siluan, este cu mult mai adâncă, mai înălțătoare și mai deplină decât felul viețuirii în lume. Contrar acesteia, viața întru Hristos este fără de moarte și sustrasă ispitei neantului. 

Răstignind pururea în noi pe omul cel vechi, viața întru Hristos ne deschide inimile, ne sporește conștiința, ne curățește sufletele, și ne transfigurează trupurile, într-o dăruire totală de sine lui Dumnezeu și celorlalți oameni. Însă pentru a putea ajunge la viața aceasta transfigurată a omului nou, trebuie ca și noi să o primim în lăuntrul nostru. Pentru a elibera puterile iubirii și ale creației care sălășluiesc în noi, mai trebuie să ne și lăsăm pătrunși de harul Sfântului Duh, să-i îngăduim să lucreze în lăuntrul nostru, să devină suflet în sufletul nostru, viață în viața noastră.

sursa :„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010