James Caviezel despre" Patimile lui Isus" şi despre Medjugorje - MINUNAT !!!!

În Februarie 2010, James Caviezel, actorul care a jucat rolul lui Isus în filmul lui Mel Gibson, a fost pentru a 6-a oară în pelerinaj la Medjugorje. Următorul interviu acordat de către Caviezel este preluat din revista parohiei din Medugorje, Glasnik mira.
• Jim, ne spui te rog de unde ai auzit de Mejugorje?

 

Soţia mea a mers într-un pelerinaj la Medjugorje în timp ce eu eram în Irlanda, filmând pentru « Monte Cristo » Filmările nu mergeau foarte bine, deşi lucram 7 zile pe săptămână. Într-o zi , soţia m-a sunat. Am simţit în vocea ei o schimbare. A început să vorbească despre Medjugorje şi despre faptul că unul din vizionari urma să vină în Irlanda. Am intrerupt-o spunându-i “Ascultă, am nişte lucruri importante de făcut aici. Nu am timp de nici un vizionar acum » Pe lângă asta, fiind un catolic, consideram că nu trebuie să accept neapărat Lourdes, Fatima sau Medjugorje. Asta credeam atunci. Imi amintesc ca la Şcoala Catolică pe care am urmat-o în primii mei ani de învăţământ, când am aflat despre Medjugorje eram încântaţi, dar curând am aflat că episcopul locului considera apariţiile ca fiind false, aşa că ne-am pierdut şi noi interesul imediat.

Vizionarul Ivan Dragicevic a venit în Irlanda, şi am ştiut imediat că nu voi avea timp pentru el de vreme ce trebuia să lucrez tot timpul. Într-o zi, partenerul meu de filmări, Jim Harris nu s-a simţit bine aşa că am avut şi eu o zi liberă şi am putut să particip la apariţie. Am stat în spatele bisericii pline şi nu eram foarte sigur ce se întâmplă. Dar când bărbatul de lângă mine, ţintuit într-un scaun cu rotile a îngenunchiat în momentul apariţiei, am fost foarte mişcat. M-am gândit »acest om cu dizabilităţi, în ciuda durerilor, îngenunchează pe podeaua rece şi se roagă ! » Astăzi imi dau seama că numai Dumnezeu ar fi putut să mă cunoască atât de bine. A ştiut unde exact trebuia să mă atingă ca să îmi capteze atenţia!

Chiar dacă poate părea ciudat, în duminica următoare , am avut o altă zi liberă, şi am putut să mă întâlnesc din nou cu vizionarul Ivan. În timpul apariţiei am îngenunchiat aproape de el şi am spus “Sunt aici. Sunt pregătit. Fă cu mine ce vrei” În acel moment am simţit că ceva m-a copleşit. A fost ceva simplu şi unic. Când m-am ridicat, lacrimile imi curgeau pe obraji şi am început să plâng din inimă.

Ivan mi-a spus “Jim, omul întotdeauna găseşte timp pentru cei pe care îi iubeşte. Dacă cineva, care nu are timp deloc, îşi găseşte o prietenă şi se îndrăgosteşte de ea, va găsi întotdeauna timp pentru ea. Oamenii nu îşi găsesc timp pentru Dumnezeu pentru că nu Îl iubesc”. Apoi a continuat, “Dumnezeu te invită să te rogi cu inima”.L-am întrebat “Cum să fac asta?” “Începând să te rogi”, mi-a spus el. În acel moment uşile inimii mele erau deschise. Nu mi-aş fi putut imagina vreodată că acest lucru poate să fie posibil.

Ceva a început să se schimbe în mine. Soţia mea a vrut de nenumărate ori să mă înveţe să mă rog rozariul, dar întotdeauna am refuzat. Acum vroiam să mă rog, dar nu ştiam exact cum. Simţam doar că inima mea era deschisă. Într-o dimineaţă, mergând spre platoul de filmare, i-am spus şoferului care mă ducea în fiecare zi cu maşina “ Nu ştiu ce o să crezi despre asta, dar aş vrea să încep să mă rog rozariul.” Spre surprinderea mea, el a replicat “Bine , să ne rugăm”.
În lumina iubirii pe care o simţeam în mine, eram capabil să realizez cum eram în realitate, câte ispite aveam, care erau adevăratele mele sentimente, cât de slab eram, cât de uşor îi judecam pe cei de lângă mine.

• Când ai vizitat Medjugorje pentru prima dată?

După ce am terminat filmările şi asta a fost în Malta, am decis să merg la Medjugorje. Când aveam 20 de ani, o voce interioară imi spunea că o să devin actor. Când am vorbit despre asta cu tatăl meu, el mi-a spus “ Dacă Dumnezeu vrea ceva de la tine, este ca tu să te faci preot. De ce ar vrea El ca tu să devii actor ? ” Nici eu nu am înţeles în acel moment.

Din nou mi-am pus aceeaşi întrebare. Vrea Dumnezeu ca eu să devin actor, să fac o mulţime de bani, să devin bogat ? Eram conştient despre dezechilibrul din lume dintre aceia care au mult şi cei care abia au suficient să supravieţuiască şi ştiam ca asta nu era ceea ce Dumnezeu vroia. Eram eu cel care trebuie să facă o alegere, să ţintesc bogăţia care nu implică o fericire permanentă, sau să îl servesc pe Dumnezeu , Cel care vrea să îmi ghideze viaţa ?

La acel moment, al primei mele vizite, Medjugorje mi-a amintit de Betleem şi mă gândeam că la fel cum Isus s-a născut într-un staul sărac, micuţ, la fel Mama lui Dumnezeu apare într-un sătuc sărac, între munţi. Cele patru zile petrecute în Medjugorje , au fost momentul schimbării vieţii mele. La început eram uimit de cât de mulţi oameni se roagă în Medujugorje. Totul îmi amintea de meciurile de baschet. Acolo nu joci doar un meci pe zi, ci toată ziua. La fel şi la şcoală, unde nu citeşti doar o dată pe zi, şi în mod continuu. În acele prime zile la Medjugorje simţeam o nelinişte interioară, întrucât nu eram obişnuit să mă rog atâta, şi l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute. După patru zile, singurul lucru pe care vroiam să îl fac era să mă rog. De fiecare dată când mă rugam , mă simţeam conectat cu Dumnezeu. A fost o experienţă pe care mi-aş dori ca fiecare creştin să o simtă. Poate ca şi copil am simţit ceva similar, şi am uitat. Acum mi s-a dat acest dar din nou.

Aceeaşi experienţă a continuat acasă. În familia noastră trăim sacramentele împreună. Când îi ducem pe copii la şcoală, ne rugăm rozariul împreună. Câteodată, când nu încep să mă rog, fiul meu începe rugăciunea.

Când am mers la Medjugorje pentru a doua oară, mă aşteptam să experimentez aceleaşi trăiri ca şi prima dată, dar a fost diferit. După prânz, într-o zi, câţiva pelerini m-au invitat să merg cu ei la părintele Jozo. Aceasta a fost şi dorinţa soţiei mele. Nu îl ştiam pe părintele Jozo personal, dar eram impresionat de toate poveştile pe care le-am auzit despre el. M-am întâlnit cu el. Şi-a pus mâinile pe umerii mei, eu le-am pus pe ale mele pe umerii lui. Apoi şi-a pus mâinile pe capul meu, eu mi le-am pus pe ale mele pe capul lui. În acel moment am auzit nişte cuvinte în interiorul meu “Te iubesc, fratele meu. Acest om îl iubeşte pe Dumnezeu. ” Părintele Jozo, în mod spontan s-a întors către traducătorul lui şi a întrebat cine eram şi a spus că vroia să vorbească cu mine. Acesta a fost începutul unei frumoase prietenii. Eram imediat după ce terminasem de filmat “Patimile lui Isus” şi în acel timp trecusem printr-o perioadă de conflicte interioare, în ceea ce priveşte filmul.

• Îmi poţi spune de ce ai simţit asta şi care era legătura dintre film şi Medjugorje ?

Poate eşti familiar cu expresia “to cross the Rubicon”. 

Asta înseamnă că ajungi la un punct din care nu te mai poţi întoarce. « Patimile lui Isus » a fost acest punct pentru mine. Când am început filmările aveam 33 de ani, exact ca şi Isus. Întotdeauna m-am întrebat dacă sunt vrednic să joc rolul lui Isus. Ivan Dragicevic m-a încurajat şi mi-a spus că Dumnezeu nu îi alege neapărat pe cei mai buni, exact ca şi în situaţia lui. Dacă nu ar fi fost Medjugorje, nu aş fi acceptat niciodată să joc acest rol pentru că în Medjugorje mi-am deschis inima la rugăciune şi la Sacramente. Ştiam că trebuie să fiu foarte aproape de Isus, dacă vroiam să joc rolul lui Isus.

Pe durata filmărilor am fost în permanenţă ispitit, a trebuit să mă apăr de aceste tentaţii, dar în aceste bătălii interioare, pacea pe care o primeam era copleşitoare. De exemplu în scena în care Mama lui Dumnezeu se apropie de mine şi eu îi spun « Iată, eu le înnoiesc pe toate » Am repetat acea scenă de patru ori şi am simţit de fiecare dată că stăteam prea mult în faţă. Atunci cineva a lovit crucea şi mi-am dislocat umărul drept. Datorită acelei dureri intense, mi-am pierdut echilibrut şi am cazut sub greutatea crucii. Am lovit pământul cu faţă şi sângele mi-a ţâşnit în faţă din nas şi din gură. Am repetat cuvintele pe care Isus i le-a spus mamei sale « Iată, eu le înnoiesc pe toate « . Umărul mă durea îngrozitor când am luat crucea din nou şi am văzut cât de preţioasă era. În acel moment am încetat să mai joc, il puteţi vedea doar pe Isus. Mi-a venit în întâmpinare şi mi-a răspuns la rugăminte « Vreau ca oamenii să te vadă pe tine, Isus, şi nu pe mine ! »

Datorită rugaciunii continue a rozariului-nu ştiu câte rozarii m-am rugat în timpul filmărilor-am experimentat un har special. Ştiam că nu puteam să folosesc un vocabular urât, ştiam că nu puteam să fiu nepoliticos cu membrii echipei de filmare. Majoritatea dintre ei nu ştiau nimic despre Medjugorje. Erau toţi actori renumiţi şi am fost norocoşi să îi avem printre noi. Cum era să le vorbesc despre Medjugorje, dacă nu prin viaţa mea, prin exemplul meu. Medjugorje înseamnă pentru mine a trăi sacramentele şi a fi unit cu biserica. Datorită Medjugorje-ului am început să cred că Isus e prezent în Euharistie şi că El îmi iartă păcatele. Prin Medjgorje am experimentat cum rozariul e o rugăciune puternică şi cât de binecuvântaţi suntem când participăm la Sfânta Liturghie zilnic.

Cum îi pot ajuta pe alţi oameni să crească în credinţa în Isus ? Mi-am dat seama că aceasta se poate numai dacă Isus este prezent în mine prin intermediul Euharistiei şi altfel oamenii l-ar vedea pe Isus prin viaţa mea. Când filmasem scena cu Cina cea de taina, am avut un buzunar interior în haină în care am pus câteva relicve ale unor sfinţi şi o bucăţică din Crucea lui Isus. 

Aveam o dorinţă imensă ca Isus să fie prezent la filmări aşa că am cerut unui preot să expună Sfântul Sacrament. La început nu a vrut să facă asta, dar am insistat pentru că eram convins că în acest fel oamenii il vor vedea pe Cristos dacă eu însumi mă voi uita la el. Preotul stătea cu Sfântul Sacrament în mâna lui lângă cameraman şi împreună cu el se apropia de mine. Când oamenii se uită la film şi văd o licărire în ochii mei, nu sunt conştienţi că chiar îl văd pe Isus, o reflectare în ochii mei, a ostiei consacrate.
 

La fel a fost scena Crucificării. Preotul era acolo, ţinea Sfântul Sacrament în mâinile lui iar eu mă rugam tot timpul. 

Cea mai mare provocare în film, nu a fost, aşa cum iniţial am crezut, memorarea textelor în latină sau ebraică, ci tot efortul fizic care m-a copleşit. În timpul ultimei scene, umărul îmi era scrântit şi mi se disloca de fiecare dată când cineva lovea crucea. În timp ce filmasem scena biciuirii am fost de două ori tăiat de acele bice şi am vut o rană de 14 cm în spate. Plămânii îmi erau plini de fluid şi am avut pneumonie. Am fost privat de somn cu lunile, întrucât trebuia să mă trezesc la 3 :00 dimineaţa pentru că machiajul dura aproximativ 8 ore. O altă provocare a fost vremea rece, temperaturi mult sub 0 grade ceea ce a fost greu de îndurat în scena Crucificării. Costumul meu era făcut dintr-o singură bucată de material subţire.

 În timp ce filmam ultima scenă, norii erau foarte joşi şi fulgere cădeau în jurul crucii pe care eram legat. Aproximativ 250 de oameni care erau în jurul meu, mi-au văzut corpul luminat şi au văzut foc în partea dreaptă şi stângă a crucii. Toţi au fost şocaţi de ceea ce au văzut.

Ştiu că “Patimile lui Isus” este un film de dragoste…cel mai frumos film de dragoste din câte există.  

Isus este astăzi subiect al multor controverse, mai multe decât au fost vreodată. Există ataţia factori care ameninţa această lume, dar credinţa în Isus e sursă de bucurie. 

Cred ca Dumnezeu ne cheamă într-un mod deosebit şi noi trebuie să răspundem acestei chemări din toată inima noastră.

sursa:http://www.pelerinajemira.ro/2012/03/james-caviezel-despre-patimile-lui-isus-si-despre-medjugorje/

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate harurile care se revarsa din meritele Sfintelor Sale Patimi!

Sfântul Josemaría Escrivá -"Iubind lumea cu pasiune"

Tocmai aţi ascultat proclamarea solemnă a celor două texte din Sfânta Scriptură care corespund Sfintei Liturghii din duminica a XXI-a după Rusalii. Ascultând acest cuvânt al lui Dumnezeu, sunteţi deja în atmosfera în care aş dori să situez aceste cuvinte pe care vi le adresez acum: cuvintele unui preot, rostite în faţa unei mari familii de fii ai lui Dumnezeu în biserica sa sfântă. Ele ar dori să fie supranaturale, proclamând măreţia lui Dumnezeu şi milostivirea lui faţă de toţi, care să vă pregătească sufleteşte pentru minunea Euharistiei pe care o celebrăm astăzi în campusul universităţi din Navarra.

Gândiţi-vă pentru o clipă la ceea ce tocmai am spus. Celebrăm Sfânta Euharistie, jertfa tainică a trupului şi sângelui Domnului nostru, acel mister al credinţei care leagă prin el toate misterele creştinismului. Celebrăm, prin urmare, acţiunea cea mai sacră şi mai transcendentă pe care omul, cu harul lui Dumnezeu, poate s-o realizeze în această viaţă. Împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului nostru este, într-un anumit sens, o dezlegare de legăturile pământeşti şi temporale, pentru a fi deja cu Dumnezeu în cer, unde Cristos însuşi va şterge lacrimile din ochii noştri şi nu va mai fi moarte, nici tânguire, nici strigăte de suferinţă, pentru că lumea veche va trece [cf. Apoc 21, 4].

Acest adevăr atât de mângâietor şi profund, această semnificaţie eschatologică a Euharistiei cum o numesc de obicei teologii ar putea fii totuşi înţeleasă greşit. Şi într-adevăr a fost așa de fiecare dată când oamenii au încercat să prezinte modul de viaţă creştin ca pe ceva exclusiv „spiritual“, propria oamenilor puri, extraordinari, care rămân departe de lucrurile de dispreţ din această lume, sau cel mult le tolerează ca pe ceva necesar suprapus spiritului, în timp ce trăim pe acest pământ.

Când lucrurile sunt văzute în acest fel, bisericile devin prin excelenţă locurile vieţii creştine şi a fi creştin înseamnă a merge la biserică, luând parte la ceremoniile sacre, a se încorpora în treburi bisericești, într-un fel de lume segregată, care este considerată a fi anticamera din cer, în timp ce lumea obişnuită își urmează propria cale. Doctrina creştinismului şi viaţa de har ar trece în acest caz, atingând puţin momentele tulburi ale istoriei umane, însă fără a se întâlni şi a le transforma.

În această dimineaţă de octombrie, în timp ce ne pregătim pentru a participa la memorialul Paştelui Domnului Nostru, respingem în mod categoric această viziune deformată a creştinismului. Gândiţi-vă, pentru un moment, acum, în cadrul Sfintei Liturghii, în timpul acestui act de mulţumire, ne aflăm într-un templu unic. Am putea spune că naosul bisericii este campusul universitar, altarul este biblioteca universităţii, mai încolo utilaje care construiesc locuinţe noi, iar deasupra noastră cerul Navarrei…

Această enumerare, plastică şi de neuitat nu vă confirmă oare că viaţa obişnuită este adevăratul loc al existenţei voastre creştine? Fiii mei, acolo unde se află fraţii voştri, acolo unde sunt aspiraţiile voastre, munca voastră, dragostea voastră, acolo trebuie să-L întâlniţi zilnic pe Cristos. Acolo în mijlocul realităţilor materiale ale pământului, trebuie să vă sfinţiţi slujind lui Dumnezeu şi oamenilor.

Am învăţat acest lucru în mod constant, folosind cuvinte din Sfânta Scriptură. Lumea nu este rea deoarece a fost făcută de mâinile lui Dumnezeu, pentru că este creaţia Lui. Domnul a privit-o şi a văzut că era bună [cf. Gen 1, 7-31]. Noi oamenii am făcut-o rea şi urâtă, cu păcatele şi infidelităţile noastre. Să nu aveţi nici o îndoială copiii mei, orice fel de evadare din realităţile zilnice este pentru voi, bărbaţi şi femei din lume, împotriva voinţei lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, trebuie să înţelegeţi acum, mai clar, că Dumnezeu vă cheamă să-L serviţi pe El în şi din mijlocul activităţilor civile şi realităţilor seculare ale vieţii umane. El ne aşteaptă în fiecare zi în laborator, în sala de operaţii, în armată, în sălile universităţii, în fabrică, în atelier, în toate domeniile, în casă şi în toată panorama imensa de lucru. Înţelegeţi acest lucru bine: există ceva sfânt, ceva divin, ascuns în situaţiile cele mai obişnuite, şi care depinde de fiecare s-o descopere.

Obişnuiam să le spun studenţilor şi muncitorilor care erau cu mine prin ani 30, că trebuie să ştie cum să materializeze viaţa lor spirituală. Voiam să-i îndepărtez de aceea ispită atât de comună atunci ca şi acum, de a duce o viaţă dublă. Pe o parte o viaţă interioară în relaţie directă cu Dumnezeu şi pe de altă parte una separată, distinctă, viaţa familială, profesională şi socială, plină de realităţi pământeşti mici.

Nu, copiii mei! Nu putem duce o viaţă dublă. Noi nu putem fi ca schizofrenicii, dacă vrem să fim creştini. Există doar o singură viaţă, făcută din carne şi spirit. Şi este această viaţă, care trebuie să devină, atât în suflet cât şi în trup, sfântă şi plină de Dumnezeu. Pe acest Dumnezeu invizibil Îl descoperim în lucrurile cele mai vizibile şi materiale.

Nu există nici o altă cale, copiii mei. Fie învăţăm să-L găsim pe Domnul nostru în viaţa de zi cu zi, viaţa obişnuită, sau altfel nu-L vom găsi niciodată. De aceea pot să vă spun că epoca noastră trebuie să revalorizeze lucrurile materiale și evenimentele cele mai banale. Este nevoie de a le restaura în serviciul Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru a le spiritualiza, transformându-le într-un mijloc şi o ocazie pentru o întâlnire continuă cu Isus Cristos.

Simțul autentic creștin, care mărturiseşte învierea trupului, în mod normal s-a confruntat întotdeauna cu „ne-întruparea“, fără frica de a fii acuzat de materialism. Prin urmare, este permis să vorbim de un materialism creştin, care se opune cu îndrăzneală sistemelor materialiste închise spiritualului.

Ce sunt sacramentele, urmele ale întrupări Cuvântului după cum au afirmat cei din vechime, decât cea mai clară manifestare a acestui drum, ales de Dumnezeu pentru a ne sfinţi şi a ne conduce la cer? Nu observaţi că fiecare sacrament în parte este dragostea lui Dumnezeu, cu toate puterea Sa creatoare și răscumpărătoare, care ni se dăruieşte prin mijloace materiale? Ce este această Euharistie pe care o vom celebra, dacă nu trupul şi sângele Mântuitorului nostru, care este oferit prin intermediul acestor lucruri materiale care sunt vinul și pâine, prin elemente ale naturii, cultivate de către om, cum ne a reamintin recent Conciliul Ecumenic [Cf. Conciliul Vatican al II-ea, Gaudium et spes, 38].

Se înțelege, copiii mei, că apostolul ar putea scrie: Toate lucrurile sunt ale voastre, voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu [1 Cor 3, 22-23]. Acesta este o mişcare ascendentă pe care Duhul Sfânt, infuzat în inimile noastre, vrea s-o provoace în lume: de pe pământ până la slava Domnului. Şi pentru a lămuri faptul că în această mişcare este inclus chiar şi ceea ce pare a fi mai banal, Sfântul Paul, de asemenea, a scris: Fie că mâncaţi, fie că beţi, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu [1 Cor 10, 31].

Această doctrină a Sfintei Scripturi, care după cum ştiţi se află chiar în centrul spiritului al Lucrării („Opus Dei“), trebuie să vă ajute să faceți munca voastră la perfecție, să-l iubiţi pe Dumnezeu şi pe oameni, să puneți iubire în lucrurile mici din viață de zi cu zi, descoperind astfel acel „ceva divin“ ascuns în detalii. Cât de bine se încadrează aici acele versuri ale poetului din Castilia: Încet, încet, literă cu literă, a face lucrurile bine, e mult mai important decât a le face [A. Machado, Poesías Completas CLXI; Proverbios y Cantares XXIV, Espasa-Calpe, Madrid, 1940]. Vă asigur, copiii mei, că atunci când un creştin se poartă cu dragoste în cele mai nesemnificative fapte de zi cu zi, ele sunt inundate de transcendenţa lui Dumnezeu. De aceea vă repet cu încăpăţânare, că vocaţia creştină înseamnă a compune versuri eroice din proza obişnuită de fiecare zi. Privind linia orizontului ni se pare că acolo se uneşte cerul cu pământul, însă nu e aşa. Cerul şi pământul se unesc doar în inimile voastre atunci când trăiţi în sfinţenie viaţa voastră obişnuită.

A trăi în sfințenie viața obișnuită, tocmai v-am zis. Spunând aceste cuvinte mă refer la întregul program al activităților voastre creștine. Deci, lăsați deoparte visurile, utopiile, fanteziile, tot ceea ce obișnuiesc să denumesc „mistica macaronică“ – măcar de n-aș fi fost căsătorit, măcar de n-aș fi ales această profesie, măcar de aș fi avut mai multă sănătate, măcar de aș fi fost mai tânăr, măcar de aș fi fost mai bătrân!... – și dedicați-vă, însă, cu sobrietate, la realitatea cea mai materială și imediată, care este locul unde Îl aflați pe Domnul: Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu [Luc 24, 39].

Multe aspecte ale ambientului secular în care acționați se iluminează pornind de la aceste adevăruri. Gândiți-vă, de exemplu, la desfășurarea voastră ca cetățeni în viața civilă. Un om care știe că lumea – și nu doar biserica – este locul întâlnirii sale cu Cristos, iubește această lume, încearcă să obțină o bună pregătire intelectuală sau profesională, începe să își formeze, cu deplină libertate, criteriile proprii asupra problemelor mediului înconjurător în care se mișcă și își ia, în consecinţă, deciziile proprii care, fiind deciziile unui creștin, sunt rodul unor reflexii personale, ce încearcă să capteze cu smerenie voința lui Dumnezeu în detaliile cele mai mici și mai mari ale vieții.

Dar acestui creștin niciodată nu-i trece prin minte să se gândească sau să spună că el coboară din templu în lume pentru a reprezenta biserica, iar soluțiile lui să fie soluțiile „catolice“ la acele probleme. Asta nu se poate, copiii mei! Asta ar fi clericalism, catolicism oficial sau cum vreți să-i spuneți. În orice caz înseamnă a schimba natura lucrurilor. Trebuie să răspândiți pretutindeni o adevărată mentalitate laicală, care conduce la trei concluzii: a avea onestitate suficientă astfel încât să putem asuma propria responsabilitate, a fi creștini astfel încât să-i respectăm pe frații noștri în credință, care propun – în subiecte supuse opiniilor –soluții diferite de cele pe care le susținem fiecare dintre noi și a fi catolici astfel încât să nu ne folosim de biserică, mama noastră, amestecând-o în certurile omenești.

Arată clar că în acest teren, ca de altfel în toate, n-ați putea împlini acest program de a trăi în mod sfânt viața obișnuită, dacă nu vă veți bucura de toată libertatea pe care vi-o recunosc, – în același timp – biserica și demnitatea voastră de bărbați și femei creați după chipul lui Dumnezeu. Libertatea personală este esențială în viața creștină. Dar să nu uitați, copiii mei, că vă vorbesc întotdeauna despre o libertate responsabilă.

Să interpretați, așadar, cuvintele mele după cum sunt: o chemare pentru a exercita –în fiecare zi, nu doar în situații de urgență– drepturile voastre și pentru a îndeplini în mod nobil îndatoririle voastre de cetățeni –în viața politică, economică, universitară, profesională– asumând în mod curajos toate consecințele deciziilor voastre libere, luând asupra voastră independența personală ce vă corespunde. Iar această mentalitate laicală vă va permite să fugiți de orice intoleranță, de orice fanatism –o voi zice într-un mod pozitiv– vă va face să conviețuiți în pace cu toți concetățenii voștri și să sporiți conviețuirea în toate aspectele vieții sociale.

Știu că n-am nevoie să vă reamintesc ceea ce de-a lungul atâtor ani, am repetat continuu. Această doctrină de libertate civică, de conviețuire și de înțelegere, constituie o parte principală a mesajului pe care-l răspândește „Opus Dei“. Ar trebui să afirm încă o dată, că bărbații și femeile, care vor să slujească lui Isus Cristos în Lucrarea lui Dumnezeu sunt, pur si simplu, cetățeni egali cu ceilalți, care se străduiesc cu o responsabilitate serioasă –până la ultimele consecințe– să trăiască vocația lor creștină?

Nimic nu-i deosebește pe copiii mei de concetățenii lor. Altminteri, în afară credinței, n-au nimic comun cu membrii congregațiilor religioase. Îi iubesc pe călugări, prețuiesc și admir claustrele lor, munca lor de apostolat, îndepărtarea lor de lume – comptemtus mundi lor– care sunt semne ale sfințeniei în biserică. Dar Dumnezeu nu mi-a dat vocație călugărească. Dacă aș dori-o pentru mine ar fi o dezordine. Nicio autoritate de pe pământ nu va putea să mă oblige să devin un călugăr, la fel ca nicio autoritate nu poate să mă constrângă să mă căsătoresc. Sunt preot secular: preot al Lui Isus Cristos iubind lumea cu pasiune.

Cine L-au urmat pe Isus Cristos, cu mine, un biet păcătos? Un mic procent de preoți, care înainte au exercitat o profesie sau meserie laicală, un mare număr de preoți seculari din multe dieceze ale lumii întregi, astfel confirmând ascultarea lor față de episcopii respectivi, iar iubirea și eficacitatea muncii lor diecezane, mereu cu brațele lor deschise în forma de cruce ca toate sufletele să încapă în inimile lor și fiind ca și eu în mijlocul străzii, în mijlocul lumii, iubind-o și marea mulțime compusă de bărbați și femei din diferite țări, din diferite limbi, din diferite rase, care trăiesc din munca lor profesională, majoritatea căsătoriți, iar mulți alți celibatari, participând cu concetățenii lor la serioasa îndeletnicire de a face societatea pământească mult mai umană, mult mai dreaptă, în lupta cea nobilă a străduințelor zilnice, trăind cu responsabilitate personală –repet–, cu ceilalți oameni, mână-n mână, reușite și eșecuri, încercând să îndeplinească îndatoririle lor și să-și exercite drepturile sociale și civile. Și toate acestea cu naturalețe, ca orice creștin conștient, fără vreo mentalitate de ales, contopiți în masa colegilor lor, în timp ce încearcă să detecteze strălucirile divine care sclipesc în cele mai comune realități.

De asemenea, operele care, ca asociație, promovează Opus Dei, au aceleași caracteristici eminent seculare nu sunt opere bisericești. Nu beneficiază de nicio reprezentare oficială asupra sfintei ierarhii a bisericii. Sunt opere de promovare omenească, culturală, socială, realizate de cetățenii, care încearcă să le lumineze cu luminările evangheliei și să le încălzească cu iubirea lui Cristos. Vă voi lămuri cu un exemplu: Opus Dei n-are, nici nu va avea ca misiune să dirijeze seminare diecezane, cele unde episcopii instituiți prin Duhul Sfânt [Fap 20, 28] își pregătesc viitorii preoți.

În schimb, Opus Dei promovează centre de formare pentru muncitori, pentru capacitarea țăranilor, centre de învățământ primar, secundar și universitar, și multe alte activități variate în întreaga lume, pentru că râvna apostolică a ei, am scris mulți anii în urmă, este ca o mare fără margini.

Dar cum să mă mai continuu în materia asta, când prezența voastră este mult mai elocventă decât un discurs îndelungat? Voi, prietenii ai Universității din Navarra, sunteți o parte dintr-un popor care știe că este angajat la progresul societății căreia îi aparține. Îndemnul vostru cordial, rugăciunea voastră, sacrificiul vostru și donațiile voastre nu curg prin mătcile unui confesionalism catolic. Dăruind cooperația voastră sunteți o mărturie clară a unei conștiințe cetățenești drepte, îngrijorată asupră binelui comun temporar. Mărturisiți că Universitatea poate izvorî din energiile unui popor și poate fi susținută de un popor.

Vreau, din nou, cu această ocazie, să mulțumesc pentru colaborarea acordată universității noastre de către prea-nobilul oraș al Pamplonei, de către marea și statornica regiune a Navarrei, de către prietenii proveniți din toată geografia spaniolă și, cu recunoștință imensa, celor care nu sunt spanioli și chiar nu sunt catolici nici creștini, care au înțeles și o arată cu fapte, intenția și spiritul acestei întreprinderi. Tuturor acestora se datorează că universitatea să fie un foc, din ce în ce mai viu, al libertății civice, al pregătirii intelectuale, al emulaților profesionale și un stimul pentru învățământul universitar. Sacrificiul vostru generos este în baza unei lucrări universale, care caută creșterea științelor omenești, promoția socială, pedagogia credinței. Poporul din Navarra este cel ce a văzut cu claritate ceea ce am semnalat chiar acum, cel care recunoaște chiar în universitatea lui acest factor al promoției economice pentru regiune și, în mod special, al promoției sociale, care le-a permis atâtor fii ai săi un acces la profesiunile intelectuale, ce altfel ar fi greu și în anumite cazuri imposibil. Înțelegerea rolului pe care universitatea îl avea de jucat în viața ei, a fost cu siguranță ceea ce a motivat sprijinul pe Navarra l-a acordat de la bun început, sprijin care fără îndoială are să fie, din zi în zi mai mare și mai entuziast.

Mențin speranța, pentru că este corespunzător cu un criteriu drept și cu realitatea în vigoare în multe țări, că va ajunge momentul în care statul spaniol va contribui pentru a ușura poverile unei munci care nu căuta niciun profit privat, ci, dimpotrivă, deoarece este cu totul consacrată serviciului societății, care încearcă să lucreze cu eficacitate pentru prosperitatea prezentă și viitoare a tării. 

 

Și acum, fiii și fiicele mele, lăsați-mă vă atrag atenția asupra unui alt aspect special adânc din viața obișnuită. Fac referință la iubirea omenească, iubire curată între un bărbat și o femeie, în logodnă, în căsătorie. Voi spune, încă o dată că această iubire sfântă nu este ceva doar permis, tolerat, lângă adevăratele activități ale spiritului, precum ar putea să se insinueze în acele false spiritualisme la care am făcut aluzie mai înainte. Împotriva acestei idei am predicat și am scris de acum patruzeci de ani și pare chiar că încep să o înțeleagă, cei care nu o înțelegeau mai înainte. Iubirea care conduce la căsătorie și la familie poate să fie și ea o cale dumnezeiască, vocațională, minunată, o cale pentru o dăruire deplină Dumnezeului nostru.

Faceți lucrurile cu desăvârșire, v-am amintit, puneți iubire în activitățile mărunte ale zilei, descoperiți, insist, acel „ceva divin“ ce se conține în detalii. Toată această doctrină găsește un loc deosebit în spațiul vital în care se desfășoară iubirea omenească.

Deja știți, profesori, studenți și toți cei care vă dedicați activitatea la Universitate din Navarra, că am închinat iubirile voastre Sfintei Maria, Maica Iubirii Frumoase. Iată locașul sfânt care am construit cu evlavie pe campus universitar ca să primească rugăciunile voastre și jertfa acestei iubiri minunate și curate pe care Ea o binecuvântează. Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu Sunteţi ai voştri? [1 Cor 6, 19]. De câte ori, înaintea statuii Sfintei Fecioare, a Maicii Iubirii Frumoase, veți răspunde cu o afirmare bucuroasă la întrebarea Apostolului! : Da, o știm și vrem s-o trăim cu ajutorul tău puternic, o, Fecioară, Maica lui Dumnezeu. Rugăciunea contemplativă va izvorî în voi de fiecare dată când veți medita asupra acestei realități impresionante: ceva atât de material ca trupul meu a fost ales din Duhul Sfânt ca să-și stabilească locașul… deja nu îmi aparțin… trupul și sufletul meu, întreaga mea ființă, sunt ale lui Dumnezeu… Și aceasta rugăciune va fi bogată în rezultate practice, derivate din marea consecință pe care Apostolul însuși o propune: Proslăviţi pe Dumnezeu în trupul vostru [1 Cor 6, 20].

De pe alta parte, nu puteți ignora că numai între cei care înțeleg și valorează în toată profunzimea lor toate pe care le am considerat acum despre iubirea omenească, se poate ivi acea altă înțelegere inefabilă despre care vorbea Isus [cfr. Mt 19,11], care este pură iubire dumnezeiască și care împinge a-I dărui Domnului trupul și sufletul, a-I oferi inima întreagă, fără intermediul iubirii pământești.

Trebuie să termin acum, fiii mei. V-am zis la început că cuvântul meu vroia să vă atragă atenția asupra măreției și milei lui Dumnezeu. Cred că am făcut-o, când v-am vorbit despre a trăi cu sfințenie viața obișnuită. Pentru că o viață sfântă în mijlocul realității pământești, fără zgomot, cu simplitate, cu veracitate, nu este, oare, o arătare mișcătoare a milelor lui Dumnezeu [Eccli 18, 4], a acestor minunate îndurări care Dumnezeu a făcut mereu și nu lasă să facă în continuare, pentru a mântui lumea?

Acum vă cer cu psalmistul să vă uniți la rugăciunea mea și la slăvirea mea: „magnificate Dominum mecum, et extollamus Nomen Eius simul“ [Ps 33, 4]; înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine. Să lăudăm cu toţii Numele Lui. Vreau să spun: copii mei, să trăim din credință. Să luăm scutul credinței, coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Așa ne îndeamnă Apostolul Paul în scrisoarea către Efeseni pe care am proclamat-o liturgic acum câteva momente [Efes 6, 11 și ss.].

Credință, virtute de care avem atâta nevoie noi creștinii, în special în acest an al credinței pe care l-a promulgat mut preaiubitul nostru Sfântul Părinte Papa Paul al VI-lea, pentru că fără credință lipsește fundamentul însuși pentru sfințirea vieții de zi de zi. Credință vie, în aceste momente, pentru că ne apropiem la „mysterium fidei“ [1 Tim 3, 9], la Sfânta Euharistie; pentru că vom participa în acest Paște al Domnului, care rezumă și săvârșește îndurările lui Dumnezeu cu oamenii.

Credință, copii mei, pentru a mărturisi că, în câteva momente, pe acest altar, se va reînnoi opera răscumpărării noastre [Secreta duminicii cele de-a IX-a după Rusaliilor]. Credință, pentru a gusta Crezul și pentru a experimenta, în jurul acestui altar și în această Adunare, prezența lui Cristos, ce ne face „cor unum et anima una“ [Fap 4, 32], o singură inimă și un singur suflet și ne preface în familie, în Biserică, una, catolică, apostolică și romană, care pentru noi înseamnă universală. 

 

Credință, în sfârșit, preaiubiții mei fii și fiice, pentru a-i demonstra lumii că tot acestea nu sunt ceremonii și cuvinte, ci o realitate dumnezeiască, atunci când prezentăm oamenilor mărturia unei vieții obișnuite sfințite, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și al Sfintei Maria.

sursa:  http://www.ro.josemariaescriva.info/articol/iubind-lumea-cu-pasiune

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu infinita Sa iubire! 

Un cantec care a salvat vieti si a convertit inimi

Intr-o noapte clara si senina un vaporas urca pe raul Potomac , in America de Nord.Natura era calma si doar zgomotul motorului de vapor rupea tacerea noptii.

-Cantati ceva, domnule Sankey, i-au spus cateva persoane celebrului pasager si prieten cu Moody , care se afla la bord.

-"Sa cant? - a raspuns Sankey.Nu stiu decat imnuri".

- "Atunci un imn , va rugam frumos!", au spus toti.

Sankey s-a sprijinit de cosul mare al vaporului, si-a scos palaria si , concentrandu-se cateva momente in picioare, a inceput sa cante minunat.

Vocea sa se auzea pura, splendida, emotionanta; una din acele voci ale caror accente ajung pana la tronul lui Dumnezeu, alesese un cunoscut cantec" Isuse, fii taria mea!".

Linistea era profunda si la nota finala a imnului toti stateau nemiscati sub vraja cantecului.Din senin, dintr-o extremitate a vaporului, un barbat ars de razele soarelui, semanand cu un bandit, se indrepta spre Sankey si cu voce emotinata si tremuranda, ii spuse:

-Ati fost in armata sudista?

Facea aluzie la razboiul dintre Nord si Sud, din Statele Unite , intre anii 1861-1865.

-Da, a raspuns Sankey.

-Ati facut parte din batalionul cutare, regimentul cutare?

-Da, da, dar de ce imi puneti aceste intrebari?

-Ascultati, nu ati fost in prima linie in noaptea cu luna plina din mai ,1862?

-Da, am fost acolo, imi amintesc perfect.

- Si eu - a raspuns barbatul bronzat.Aceea a fost noaptea cea mai minunata si de neuitat din viata mea si din a dumneavoastra, de asemenea , domnule, chiar daca nu stiti nimic legat de acest lucru de acest lucru.Si eu am fost in razboi atunci, in armata din Nord, fiind inamicul dumneavoastra.In noaptea aceea, ma aflam in prima linie, cand la lumina lunii am vazut un barbat, un dusman: "Ah, ah, un tanar! - am spus - cel putin tu nu vei scapa.Nefericitule, nu-ti mai raman decat cateva secunde din viata !".

Avea capul descoperit si eu ma ascundeam in umbra.Aveam deja degetele pe tragaci...tinta s-a miscat; si-a ridicat ochii fixand o mica stea care stralucea pe cer si a inceput sa cante...

Ce vreti? Fiecare cu slabiciunile lui; a mea este sa-mi placa la nebunie muzica.Vai , ce voce are osanditul asta! Hai sa-l las sa traiasca inca doua  sau trei minute - mi-am spus - si a continuat sa cante: "Isuse , fii taria mea!"

Cand a ajuns la a doua strofa , am observat ca ceva ma fixa; nu stiu ce a fost dar nu am simtit niciodata ceva la fel; eram tulburat.

Trebuie sa va spun ca atunci cand eram copil, mama imi canta cantecelul acesta.Ea a murit foarte tanara; daca ar fi trait mai mult, eu as fi fost alt om.Si acolo, in acel moment, in acea noapte cu luna plina, am simtit in mod repetat un sarut pe frunte, ca atunci cand eram copil.

Acest lucru mi-a miscat inima.

M-am gandit ca este sufletul ei , ca ea era acolo si a venit sa ma impiedice sa trag in acel credincios, aflat in bataia pistolului meu.Si s-a mai intamplat ceva; o voce imi spunea cu putere : "Acest Isus trebuie sa fie cineva tare si puternic daca a salvat viata acestui barbat de la o moarte sigura". Si cand v-am vazut acum pe dumneavoastra, ca in acea noapte, cu capul descoperit, in lumina lunii, cand am auzit cantecul, cantecelul mamei mele, inima mi s-a induiosat.

Prima data am fost foarte impresionat; acum sunt pe deplin hotarat.Vreti sa ma ajutati sa il gasesc pe  acest Isus atat de puternic care v-a trimis de doua ori in apropierea mea, fara indoiala cu scopul de a-mi schimba drumul?

Sankey si-a intins bratele si cei doi barbati s-au imbratisat tremurand de emotie.Un imn cantat a salvat viata unui om si a schimbat-o pe a altuia.

sursa : "Vitamine zilnice pentru suflet" de Humberdo A. Agudelo C.

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate harurile de care aveti mai mare nevoie pentru a fi salvati!

Vreau sa te iubesc cu PASIUNE !!!

Ce-mi doresc , Doamne???

Imi doresc sa te iubesc cu PASIUNE, sa fiu invadata de acel HAR care sa curga prin mine transformand in lava incandescenta de iubire  fiecare celula  si  fiecare fibra a fiintei mele.

Vreau sa ARD in focul Spiritului Sfant , sa fiu o flacara vie in Focul Iubirii!

Vreau sa te iubesc Isuse , vreau sa te iubesc cu pasiune,cu tot ce am , cu tot ceea ce sunt; 
te rog asculta-ma , te rog ajuta-ma .... indura-te de mine ...

*******

 
http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&NR=1&v=f52PWOkbtjE

*******

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu infinita Sa Iubire! 

Muntele Sfintei Treimi din Nusfalau : Mesajul din luna iunie 2012 !

2012 – ANUL PREGĂTIRII PENTRU MARELE AVERTISMENT - IUNIE

”Voi fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi!” (Mt.24,44)

A 93-a întâlnire lunară de rugăciune în Nuşfalău pe muntele Sfintei Treimi

Din Sfânta Scriptură să medităm fragmentele care se referă la preoţi. (Evrei 1-13)

Mottoul lunii: „Preot în veac eşti tu după rânduiala lui Melchizedec” (Evrei5,6)

Intenţia comună de rugăciune: Toată luna să cerem de la Spiritul Sfânt harul discernământului spiritelor!

Sarcina noastră concretă va fi: Nu vrem să judecăm pe nimeni, ci să ne ajutăm unul pe altul!

Mesajul Fecioarei Maria în iunie 2012

„ Dragii Mei copii ispăşitori! În această lună, în care cei mai mulţi dintre iubiţii Mei fii preoţi îşi sărbătoresc hirotonirea sau jubileul hirotonirii, permiteţi-mi să vă dau câteva sfaturi concrete în interesul fericirii voastre pământeşti şi a celei veşnice. Vă spun dinainte, nu veţi regreta niciodată dac veţi asculta sfaturile mele.

La ce să fie atenţi în mod conştient fii Mei care îşi încep preoţia?  

Aduceţi-vă aminte cât mai des de trăirile sufleteşti primite la hirotonire, mai ales la prima Liturghie, la puterea de a transsubstanţia şi de a dezlega, pe care aţi primit-o pentru a hrăni şi a dezlega sufletele. Totodată dacă vă gândiţi la ultima voastră Liturghie, vă va da o seriozitate şi profunzime a vieţii spirituale! Chiar dacă sunteţi preoţi, să aveţi şi voi un conducător spiritual, la care vă spovediţi cu regularitate şi cu care discutaţi problemele ivite. Străduiţi-vă ca pe lângă rugăciunea legată şi cea liberă, să vă hrăniţi sufletele cu regularitate. Căutaţi şi împliniţi Voia lui Dumnezeu. Astfel în cadrul vocaţiei veţi găsi menirea voastră. Cereţi zilnic ajutorul tuturor Celor din Cer asupra tuturor celor de pe Pământ! Uniţi toate suferinţele voastre cu suferinţa Sfântului Meu Fiu, şi oferiţi-le pentru eliberarea strămoşilor voştri din Purgator. Căutaţi compania spirituală a unor preoţi şi comunităţi sufleteşti,  unde puteţi să vă întăriţi spiritual şi să vă  ajutaţi reciproc în progresul spiritual. Să apreciaţi şi să aveţi curajul de a deveni prieteni spirituali şi cu acele familii sau persoane serioase, care vă duc într-o direcţie bună. Luptaţi cu curaj împotriva celui Rău cu armele Sfântului Meu Fiu (post,  Sfântul Sânge al lui Isus, novene, pelerinaje), pentru a rămâne în fiecare zi în stare de har. Păziţi-vă de acele persoane care vă fură inutil timpul, puterea şi pacea sufletească. Păziţi-vă de toate viciile şi de toate dependenţele incorecte, care vă duc în robia celui Rău. Străduiţi-vă să trăiţi vocaţia preoţească, nu la un nivel de bază sau mediu, ci năzuind la un nivel superior spre sfinţenie. Puneţi-vă la vedere mottoul vieţii, pentru ca să-l vedeţi în fiecare zi şi să vă dea  elan pe calea cea bună. Să ştiţi că cel mai important nu este locul în care vă trimite superiorul,  ci cum trăiţi voi în acel loc. Să nu uitaţi în nicio zi a vieţii voastre  că fericirea la care să năzuieşte sufletul vostru nu există nici în păcatul mic, nici în cel mare. Fericire adevărată este doar în viaţa plină de jertfe, de virtuţi şi de dorinţa de a începe din nou. Dacă veţi trăi fiecare zi cu Sfântul Meu Fiu, veţi vedea că mai devreme sau mai târziu se vor petrece în jurul vostru, semne, minuni, vindecări, eliberări şi naşteri din nou!

Ce-i sfătuiesc pe iubiţii Mei fii preoţi, care-şi aniversează sfinţirea întru preoţie? Vă rog, ca măcar în ziua aniversării, în cadrul unei liturghii de recunoştinţă, în prezenţa enoriaşilor, să vă amintiţi harurile pe care le-aţi primit de la Sfânta Treime prin rugăciunea şi impunerea mâinilor Episcopului care v-a  sfinţit. Ceea ce înseamnă să vă gândiţi la prima iubire care odinioară s-a aprins în inima voastră. Gândiţi-vă cu recunoştinţă la Episcopul vostru, indiferent de trăieşte sau nu, la binecuvântaţii voştri părinţi  şi la toţi cei care v-au ajutat să ajungeţi la Altarul Domnului, şi care de-a lungul anilor au fost şi sunt şi acum alături voi şi la bine, şi la rău. Cu inima plină de recunoştinţă aduceţi-vă aminte de comunităţile şi enoriaşii pe care i-aţi păstorit. Rugaţi-vă pentru enoriaşii pe care i-aţi avut, pe care-i aveţi şi pe care-i veţi avea, datorită cărora aţi avut parte de multe experienţe. Fiţi recunoscători şi pentru cei duşmanii voştri, datorită cărora aţi avut posibilitatea să învăţaţi iubirea duşmanului. Fiţi recunoscători şi în cazul în care, de-a lungul anilor, v-aţi putut raporta la Episcopul vostru ca la un părinte spiritual, la preoţi ca la adevăraţi fraţi, la enoriaşi ca la copii spirituali,  prieteni, părinţi, bunici. Fiţi recunoscători şi dacă în inima voastră în locul judecării nocive s-a dezvoltat adevărata iubire şi dorinţă de a ajuta păcătoşii. Fiţi recunoscători şi pentru  slăbiciunile voastre, pe care Sfântul Meu Fiu le-a permis în viaţa voastră, pentru ca să rămâneţi smeriţi şi să vă raportaţi cu înţelegere la enoriaşii voştri. Să vă gândiţi cu recunoştinţă la calităţile care s-au dezvoltat în voi de- a lungul anilor. În cazul în care cineva vă laudă pentru acestea, spuneţi sincer: gloria este a lui Dumnezeu, şi a mea este bucuria! Cu inima plină de recunoştinţă  să participaţi în comunităţile spirituale. Fiţi atenţi cu iubire la comunităţile spirituale din parohia voastră. Trebuie să ştiţi că acestea sunt speranţa Bisericii! Încurajaţi-le şi îndrumaţi-le cu iubire.  Trebuie să ştiţi că prin aceste mici comunităţi vii, se va reînnoi comunitatea voastră parohială şi întreaga lume. În fapt viaţa supranaturală se dezvoltă în familia spirituală şi în comunitatea spirituală.  Vă eliberaţi de şirul greşelilor ascunse, prin oglinda micilor comunităţi. Învăţaţi să vă deschideţi nu doar în faţa enoriaşilor voştri, ci spre întreaga comunitate a localităţii. Trăind astfel, prin iubirea voastră, toată comunitatea se transformă într-o familie a iubirii.

În încheiere, vă sfătuiesc să aveţi în inimi căinţă şi recunoştinţă pentru trecut, iar pentru viitor, multe-multe cereri sincere. Fiul Meu abia aşteaptă să-i cereţi harul sfinţeniei!

Sfânta Treime vă binecuvântează acum prin Mine cu harul statorniciei până la moarte!!!”

PROFEŢIA SFÂNTULUI NIL DESPRE SECOLUL XX

Sfântul Nil a trăit pe muntele Sinai (+430) şi înainte de convertirea sa a fost prefectul Constantinopolului, iar mai apoi a devenit prieten cu Sfântul Ioan Gură de Aur. El a avut următoarea viziune despre timpurile noastre.

 „Pe la mijlocul secolului al XX-lea, când va fi aproape vremea venirii Anticristului, raţiunea oamenilor se va întuneca din cauza patimilor trupului. Oamenii acestor timpuri se vor caracteriza prin îndepărtarea de poruncile lui Dumnezeu şi diminuarea demnităţii lor umane.

Oamenii îşi vor schimba aspectul exterior! Va fi imposibil să deosebeşti femeile de bărbaţi din cauza îmbrăcăminţii indecente şi a modei părului. Aceşti oameni vor fi cruzi ca animalele sălbatice după ridicarea Anticristului, de a cărui ispite vor fi învinşi. Nu vor da respect părinţilor şi oamenilor mai în vârstă, iar iubirea va dispărea. Păstorii creştini, arhiereii şi preoţii vor deveni nişte oameni neputincioşi, care nu vor fi în stare să deosebească calea cea dreaptă de cea strâmbă.

            În acel timp tradiţiile şi obiceiurile moralei creştine se vor schimba. Oamenii nu vor mai cunoaşte modestia. În schimb va stăpâni fărădelegea, beţia şi iubirea de arginţi! Vai de cei care-şi strâng banii în lada de comori. Se vor înmulţi luxul, adulterul, homosexualitatea, crimele. Datorită proliferării dezmăţului şi a păcatelor grave oamenii vor pierde harul Spiritului Sfânt, pe care l-au primit la botez. Nu vor mai avea nici măcar mustrări de conştiinţă.

            Bisericile vor fi lipsite de păstori evlavioşi şi credincioşi. Vai acelor creştini care vor trăi în acele timpuri pe Pământ. Îşi vor pierde credinţa pentru că nu va mai fi cine să le reaprindă lumina adevărului. Cei puţini care au rămas fideli se vor separa de lume şi se vor refugia în adăposturi sfinte pentru a-şi alina suferinţele sufleteşti. Dar peste tot se vor lovi de greutăţi. Şi toate acestea se vor face pentru că Anticristul vrea să stăpânească peste toţi şi toate şi să domnească peste întregul univers. Va face semne şi minuni cu înşelăciune.

           

 Omul care trăieşte într-o parte a lumii va putea vorbi cu cel care locuieşte în celălalt capăt de lume. În acele vremuri oamenii vor putea zbura în ceruri precum păsările, şi se vor putea scufunda în oceane precum peştii. Când vor ajunge aici, aceşti bieţi oameni vor fi orbi de orgoliu, îşi vor petrece viaţa în huzur, fără să ştie că toate acestea sunt înşelăciunea Satanei. Conştiinţa le va fi într-atât de umplută de îngâmfare, încât se vor abate de la calea cea dreaptă. Satana îi va duce până într-acolo, încât îşi vor pierde credinţa în Sfânta Treime un singur Dumnezeu,  ba mai mult,  vor pierde chiar credinţa în Dumnezeu.

            Atunci Prea Bunul Dumnezeu va vedea această  dezicere şi din iubire faţă de cei puţini care au rămas fideli, şi pe care-i va salva, va scurta acele zile, căci duşmanul va încerca să-i ispitească şi să-i înşele şi pe cei aleşi, dacă va putea. Atunci, imediat va apărea sabia pedepsei, şi pe ispititor  împreună cu slugile lui, îi va arunca în adâncuri."

            Această profeţie a fost făcută în secolul al IV-lea după Cristos.

          

  Citind şi meditând viziunea, se pune întrebarea ce avem noi de făcut? Noi, ispăşitorii, trebuie să facem  întotdeauna  opusul a ceea ce face Anticristul şi discipolii lui.

-         Noi nu punem accent pe înfrumuseţarea trupului trecător, ci pe sufletul nepieritor!

-         Vrem să luăm foarte în serios Poruncile lui Dumnezeu şi preţuim demnitatea umană.

-         Nu vrem să fim în pas cu moda schimbătoare, ci avem în vedere o îmbrăcăminte decentă.

-         În această lume cu spiritualitate de lup, vrem, cu ajutorul Domnului, să rămânem cu o spiritualitate de miel!

-         Vrem să-i îngrijim, să-i ajutăm şi să-i iubim cu cea mai mare dragoste pe  părinţii noştri şi pe bătrâni!

-         Ne rugăm pentru ca preoţii şi credincioşii să primească de la Sfântul Spirit harul discernerii spiritelor, pentru a putea discerne binele de rău, şi a putea alege întotdeauna numai binele.

-         În această lume egoistă şi materialistă vrem să rămânem printre cei care ajută în mod altruist!

-         Vrem ca în fiecare seară să facem un examen de conştiinţă, şi astfel să rămânem pe calea cea strâmtă.

-         Vrem să luăm în serios credinţa vie şi puritatea sufletească!

-         Vrem să căutăm şi să iubim locurile de pelerinaj, unde primim lumină şi putere pentru o viaţă plăcută  Domnului, acum în ultimele timpuri.

-         În mijlocul greutăţilor motoul nostru să fie: „Cu Domnul trecem şi munţii! Cu Domnul învingem orice obstacol, chiar şi pe Anticrist cu discipolii lui!"

-         Vrem să rămânem prudenţi, atunci când vom vedea semnele şi minunile Anticristului. Vom crede doar celor care ne duc către Dumnezeu şi ne ajută în credinţă.

-         Vedem în lume marile realizări ale ştiinţei (telefon, internet, avion,...) şi vrem să le utilizăm doar în scopuri bune.

-         Cu ajutorul lui Dumnezeu vrem să aparţinem micului grup fidel, datorită căruia Dumnezeu să mântuiască întreaga omenire de la osândă.

-         Să nu uităm că oricât ar fi de viclean Anticristul şi discipolii săi, ei nu vor izbândi. Copiii lui Dumnezeu, oricât sunt de umili şi slabi, cu ajutorul Lui vor învinge! Folosindu-ne raţiunea, să ne decidem pentru echipa fidelă a copiilor lui Dumnezeu.

RETROSPECTIVA LUNII MAI 2012

1. Este nevoie să ne pecetluim din nou în cadrul unei ceremonii, prin intermediul Sfântului Sânge a lui Isus?

Conform unui mesaj controversat, da! Răspunsul Sfintei Fecioare este că nu este necesară o nouă pecete, întrucât am primit în sufletele noastre o pecete de neşters la botez, miruire, hirotonire. Acestea trebuie conştientizate şi trăite. Dacă trăim o adevărată viaţă de creştin, suntem sub o protecţie deplină, în toate situaţiile vieţii noastre. Să avem grijă, deoarece în curând  Dumnezeu ne va supune unei examinări, atunci când vom vedea clar dacă purtăm pecetea Domnului sau a celui Rău!

2. Cum să trăim ca Dumnezeu să ne răsplătească?

Nu trebuie să ne străduim la nimic ieşit din comun. Este important să trăim cât mai bine cu putinţă vocaţia noastră de ispăşitori. În primul rând, fiecare să ia cel mai în serios mântuirea propriului suflet. Pe lângă spovedaniile noastre, să învăţăm a lupta pentru a rămâne cât mai mult timp cu putinţă în curăţie sufletească! Să folosim simţurile noastre numai pentru bine! Să trăim cu toată lumea numai în iubire! Să trăim astfel, încât Cristos cel Înviat să se simtă întotdeauna bine în inimile noastre. Dacă în sufletele noastre este: curăţie, iubire, pace, suntem ispăşitori 24 de ore pe zi şi ne putem aştepta la binecuvântările Domnului. Motoul nostru ar putea fi: gândeşte, vorbeşte şi fă doar bine pentru a fi un instrument bun al lui Dumnezeu!

3. Ce să facem pentru cei dragi ai noştri, care prin viaţa lor păcătoasă îşi atrag pedeapsa lui Dumnezeu?

În primul rând, dacă ne permit, să-i atenţionăm uneori asupra păcatelor lor şi a urmărilor acestora. Dacă nu acceptă atenţionarea personală, avem multe alte posibilităţi de a-i ajuta. În primul rând să ne străduim să facem parte  din categoria drepţilor pentru ca Domnul, fiind cu privire la noi, să salveze oraşe şi ţări. Să cerem iertare în fiecare seară de la Dumnezeu şi în numele celor dragi nouă. Să-i aşezăm în fiecare zi în Preasfântul Sânge a lui Isus şi în Sfintele Lacrimi ale Fecioarei Maria, ca prin acestea să ajungă la pocăinţă şi să primească iertare. Să oferim întreaga noastră viaţă şi ispăşire pentru convertirea păcătoşilor. Să oferim suferinţa pe care o provoacă celor din Ceruri şi nouă, prin viaţa lor îndepărtată de Dumnezeu, spre convertirea lor. Putem cere mijlocirea tuturor celor din Ceruri, chiar şi a sufletelor din Purgator, pentru a mijloci la Sfânta Treime pentru cei dragi ai noştri. Dacă noi vom face cu iubire tot ce este posibil, să credem că şi Dumnezeu va face ceea ce pentru noi este imposibil. Dacă vom face oricare dintre acestea, putem spera că nu se vor osândi!!!

4. Cum trebuie să fie iubirea mamelor (ispăşitorilor)?

Să fie rodnică, prin relaţia personală cu cei din Ceruri! Să radieze de iubirea-pacea lui Isus! Să fie concretă, atunci când îi iubeşte pe cei care sunt cel mai dificil de iubit! Cu spirit jertfelnic acceptă tot ce este greu! Să fie inventivă, ghicind  pentru toţi cei din familie fiecare de ce are nevoie. Să fie o iubire corectă, dorind familiei ceea ce-i doreşte Dumnezeu. Dacă va exersa zilnic iubirea, aceasta va creşte. Să respecte libertatea, să nu impună cu forţa! Mamele să fie caracterizate de o iubire răbdătoare, înţelegătoare, slujitoare! Dacă în prezent iubirea noastră nu este aşa, să spunem: „ Doamne iartă-mă!” Dacă am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu la adevărata iubire, să spunem: Mulţumire Ţie Doamne!”

5. De ce, locurile de pelerinaj emană o mare putere?

Sfânta Treime binecuvântează cu haruri speciale unele locuri, persoane sau comunităţi. În locurile alese de Dumnezeu este mai uşor a te ruga, a iubi. Cei care prin dorinţă primesc o invitaţie de a merge într-un loc de pelerinaj, se vor strădui prin iubirea lor să ofere cât mai mult aproapelui. Aceste mici flăcări de iubire, puse la un loc, se vor transforma într-un foc de iubire uriaş. Tocmai de aceea simţim în locurile de pelerinaj că suntem pe Muntele Tabor, unde ne simţim foarte bine. În locurile de pelerinaj primim sarcina de a duce acasă în familiile şi comunităţile noastre spirituale acea atmosferă de iubire. Prin radiaţia iubirii noastre să creăm în căminele noastre mici locuri de pelerinaj.

6. Ce transmite Sfânta Fecioară de la Fatima (la a 95-a aniversare) întregii omeniri?

„Să aveţi o spiritualitate de copil! Fiţi instrumentele păcii! Mărturisiţi-vă credinţa în această lume necredincioasă! Ispăşiţi pentru convertirea păcătoşilor acceptând sacrificii. Acceptaţi şi oferiţi suferinţele voastre! Rugaţi-vă în fiecare zi Rozarul! Ispăşiţi împărtăşindu-vă! Fiţi curaţi la suflet şi îmbrăcaţi-vă decent! Oferiţi familiile voastre Sfintei Treimi. Trăiţi în aşa fel încât să ocoliţi de departe Iadul. Iubiţi şi faceţi-i şi pe alţii să iubească Inima Mea Neprihănită! Bucuraţi-i în fiecare zi pe cei din Ceruri!”

7. Iluska, ce este în inima ta la a 12-a aniversare a vindecării şi renaşterii tale?

În fiecare an sărbătoresc cu bucurie aniversarea vindecării şi renaşterii mele, care a avut loc pe 1 mai 2000, la capela Maicii Speranţei, pe Muntele Sfintei Treimi. În inima mea am o recunoştinţă continuă, pentru tot ce Dumnezeu îmi dă, ia sau permite în viaţa mea. Sunt fericită că prin viaţa mea oferită pot sluji lui Dumnezeu şi ispăşitorilor! Cel mai nou motto al meu este: Eu am voie doar să iubesc şi să fiu bună! Acest motto este pus pe masa mea şi l-am scris pe o coală albă cu litere negre. Foaia albă mă atenţionează asupra purităţii sufleteşti, iar literele negre mă atenţionează asupra păcatului şi a ocolirii ocaziilor de păcat.

8. Cel mai nou mesaj al Sfintei Fecioare a fost:

“Fiţi recunoscători pentru că ţara voastră este Grădina Mea, în care voi sunteţi trandafiraşii mei albi! Străduiţi-vă  cu o spiritualitate misionară să plantaţi cât mai multe suflete în Grădina Mea! Vă promit că voi veni la voi atunci când voi fi mulţumită de iubirea voastră! De aceea, pe viitor motoul vostru să fie: „eu am voie doar să iubesc şi să fiu bun!”

Tema de casă pentru luna iunie:

„DOAMNE AJUTĂ-MĂ SĂ FAC ÎNTOTDEAUNA CONTRARIUL A CEEA CE  ANTCRISTUL ŞI FAC DISCIPOLII LUI!”

Privire în viitor pentru luna iulie 2012:

-         Zilele de ispăşire vor avea loc în 5-6-7-8 iulie pe Muntele Sfintei Treimi de la orele 15.00! Întru-cât la Crasna va avea loc miruire, ispăşirea se va ţine în a doua duminică din lună!

-         Ne vom aduce cu drag aminte de Mama Eva, care a plecat  în veşnicie pe 19 iulie 2010!

-         În luna dedicată Sfântului Sânge a lui Isus, vom aşeza pe toată lumea sub protecţia acestuia.

-         Rugaţi-vă pentru pelerinajul la Fatima, pe care-l vom face între 11şi17 iulie. Vom oferi toate jertfele pentru sfinţirea comunităţii noastre!

                                                                                                       

(Mesajele le primim în Nuşfalău, prin intermediul  pr.Janos Cs. şi al V.Ilona)

Mesajele din Nuşfalău în limba română le găsiţi pe internet la:www.muntelesfinteitreimi.ro,

e-mail: comunitateadeispasire@yahoo.com,    inf. 0040-768-712723

sursa : http://www.muntelesfinteitreimi.ro/

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele haruri care va vor face sa fiti buni si sa iubiti!