Pasivitatile sporitoare si cele doua Maini ale lui Dumnezeu

Ni se pare atat de firesc sa evoluam, incat de obicei nu ne gandim sa distingem in aceasta actiune energiile ce o hranesc, ori circumstantele ce ii favorizeaza reusita.Si totusi, "quid habes quod non accepisti?" (ai ceva pe care sa nu il fi avut dinainte?).

In aceeasi masura in care ne supunem Mortii, sau poate chiar intr-o masura mai mare, ne supunem Vietii.

Sa patrundem in adancul nostru cel mai intim.

Sa dam tarcoale fiintei noastre.Sa incercam cu rabdare sa percepem oceanul de forte apasatoare in care evolutia noastra pare cufundata.Este un exercitiu binefacator: adancimea si universalitatea dependentei genereaza intimitatea cuprinzatoare a Comuniunii.

...Drept urmare, poate pentru prima data in viata mea(eu, care se presupune ca meditez in fiecare zi!), mi-am luat lampa si parasind campul, luminos in aparenta, al ocupatiilor si legaturilor mele zilnice, am coborat in adancul meu cel mai intim, in abisul din care simt nelamurit ca emana puterea mea de actiune.Or, pe masura ce ma indepartam de evidentele conventionale ce poleiesc viata sociala, imi dadeam seama ca imi scapam mie insumi.Cu fiecare treapta coborata, un alt personaj se arata in mine, al carui nume mi se refuza si care nu ma mai asculta.Si cand a trebuit sa pun capat explorarii, nemaiavand drum pe care sa pasesc, la picioarele mele se casca un abis fara fund din care iesea, venind de cine stie unde, suvoiul pe care ma incumet sa-l numesc viata mea.

Ce stiinta va putea revela vreodata Omului originea, natura, modul in care actioneaza puterea constienta a vointei si a iubirii ce ii defineste viata?

Fara indoiala ca nu efortul nostru, sau al cuiva din preajma , a iscat acest suvoi.Dupa cum nici preocuparea noastra, sau a vreunui apropiat, nu-i intuieste secarea , nu-i inlesneste clocotul.Putem reconstitui cu aproximatie de-a lungul generatiilor, dinaproape in aproape, cursul suvoiului ce ne patrunde.Putem, de asemenea, cu ajutorul anumitor metode sau stimulente, fizice sau morale, sa adaptam sau sa largim gura prin care se varsa in noi.

Dar nici geografia, nici artificiile de metoda nu ne ajuta sa primim , in gand sau in fapta, izvoarele Vietii.Ma dobandesc intr-o masura mult mai mare decat ma creez..

Omul , spune Scriptura, nu-si poate inalta cu nici o palma statura.Cu atat mai putin, ar putea sa-si sporeasca, fie si cu un deget, puterea de a iubi, sau sa mareasca in vreun fel tritmul fundamental ce ii masoara devenirea spiritului si a sufletului. 

Fara putinta de tagada, viata adanca, viata ce izvoraste, ce se iveste, ne scapa intru totul.

Atunci , uluit de descoperirea mea, am vrut sa ies din nou la lumina, sa uit de taina nelinistitoare din preajma lucrurilor familiare, sa-mi reincep viata de suprafata, fara sa sondez cu imprudenta abisurile.Dar , iata ca, dincolo de manifestarea zbuciumului omenesc, ochii mei preveniti au vazut reaparand Necunoscutul de care voiam sa scap.De data aceasta, nu se  mai retragea in adancul unui abis: se ascundea in multimea de intamplari intretesute in panza Universului si in cea a firavei mele individualitati.Era insa, cu toate acestea, acelasi mister: l-am recunoscut.Cugetul nostru se tulbura cand incercam sa masuram adancimea Lumii de sub noi.Se clatina si atunci cand cautam sa socotim imprejurarile favorabile la a caror intretaiere se consuma , clipa de clipa, actul conservarii si al implinirii celei mai marunte dintre fapturile vii.In urma constiintei ca sunt un altul,si anume unul mai presus de mine, un al doilea lucru m-a tulburat profund: suprema improbabilitate, formidabila imposibilitate de a ma afla , 

ca existent , in sanul unei Lumi implinite.

In acel moment, dupa cum i se va intampla fara indoiala oricui care va trece prin aceeasi experienta launtrica,  am simtit abatandu-se asupra mea disperarea esentiala a atomului pierdut in Univers, disperarea ce naruie zilnic vointele omenesti sub povara coplesitoare a vietii si a astrelor.Iar daca un lucru m-a izbavit, este faptul de a fi auzit glasul evanghelic, intarit de biruinta dumnezeiasca, spunandu-mi din adancul noptii:

"Ego sum, noli timere"

(Eu sunt; nu va temeti!)

Da, Doamne, cred: si voi crede cu atat mai bucuros cu cat nu e vorba doar de pacea mea, ci de propria-mi desavarsire: Tu esti izvorul avantului si sensul imboldului a caror implinire am urmarit-o sau am inlesnit-o in cursul intregii mele vieti.

Tot Tu esti cel ce insufletesti pentru mine, prin prezenta Ta in toate( mult mai bine decat o face spiritul meu ce insufla viata Materiei),nenumaratele influente a caror tinta sunt neincetat.In Viata ce izvoraste in mine, precum si in Materia ce ma sustine, aflu mai mult decat darurile Tale: pe Tine insuti Te intalnesc, pe Tine din a carui Fiinta ma impartasesc si care, la randu-ti , ma plamadesti.

Intr-adevar, in zamislirea si in modelarea initiala a fortei mele vitale, in jocul de-a pururi prielnic al cauzelor secunde ,ating, pe cat de aproape imi este cu putinta,cele doua fete ale actului tau creator;intalnesc si sarut minunatele Tale maini: pe aceea care coboara atat de adanc in noi incat se confunda cu izvorul Vietii, si pe aceea care cuprinde atat de mult incat, la cea mai mica atingere a sa, toate parghiile Universului se supun aceleiasi armonii.

Prin chiar natura lor, toate aceste pasivitati benefice care sunt pentru mine vointa de a fi, nazuinta de a fi intr-un fel sau altul si imprejurarea de a ma implini dupa propria-mi dorinta, sunt pline de prezenta ta, prezenta ce mi se va infatisa in curand mai lamurit, ca fiind energia constitutiva a Trupului mistic.

Pentru a ma contopi cu tine in ele, intr-o adanca si totala comuniune(Impartasire la izvoarele Vietii),nu trebuie decat sa te recunosc si sa iti cer sa fii acolo din ce in ce mai mult.

Tu, a carui chemare preaintampina cel dintai gest al nostru, daruieste-mi , Doamne, dorinta de a dori fiinta, pentru ca, prin acest dumnezeiesc nesat pe care-l vei fi starnit in mine, sa ma pot oferi dezlantuitelor stihii.Sfantul dor de fiinta, acest prim punct de sprijin, aceasta energie primordiala, nu mi-o seca:

"Spiritu principali confirma me".

Tu, a carui intelepciune iubitoare ma plamadeste din toate energiile si intamplarile Pamantului, ingaduie-mi sa schitez un gest deplin eficient abia in fata fortelor negarii si ale mortii; dupa ce am dorit , fa-ma sa cred , sa cred cu ardoare, sa cred in Prezenta ta activa pe chipul tuturor celor ce sunt.

Datorita tie,asteptarea si credinta sunt deja pline de virtute lucratoare.Cum sa procedez insa pentru a-ti aduce marturie, si mie dovada,printr-un efort exterior, ca nu sunt dintre cei care spun doar din varful buzelor:

"Doamne, Doamne!".

Voi participa la indatoritoarea ta faptuire si o voi face indoit.Adancii tale forte creatoare, mai intai,  care imi porunceste sa fiu, ii voi raspunde prin grija de a nu-mi inabusi, abate sau risipi nicicand puterea de a iubi si de a faptui.

Providentei tale invaluitoare, mai apoi, care imi arata in fiece clipa , in derularea evenimentelor zilei, pasul pe care urmeaza sa-l fac, treapta pe care o am de urcat, ei ma voi consacra prin grija de a nu scapa nici o ocazie de-a ma inalta "inspre spirit".

Fiecare din vietile noastre este oarecum imletita de aceste doua fire: firul devenirii launtrice, din care se formeaza treptat ideile, sentimentele , atitudinile umane si mistice; si firul implinirii exterioare , ce ne poarta, clipa de clipa, in punctul precis in care converg, pentru a produce asupra noastra efectul asteptat de Dumnezeu, ansamblul fortelor Universului.

Doamne , ca sa ma gasesti oricand asa cum ma doresti, acolo unde ma astepti, altfel spus ca sa ma cuprinzi cu totul , in ceea ce sunt in launtrul si in afara mea, ajuta-ma sa nu desfac nicicand firul impletit al vietii mele.

sursa : cartea "Mediul Divin" scrisa de Teilhard de Chardin

Carlo Maria Martini, „Intrarea în rugăciune”

Poate că în această privinţă este cel mai uşor să greşim. Adesea credem că este important să începem să ne rugăm într-un fel anume, poate, cu un semn al crucii; aşa face lumea de obicei… se „aranjează” puţin. Este un mod greşit de a intra în experienţa dialogului cu Dumnezeu, fiindcă înseamnă a ne arunca în mod imprudent în aventura rugăciunii, fără a ne pregăti mai întâi.

Poate, aceasta este una din cauzele pentru care rugăciunea ni se pare dificilă: nu ne-am îngriijt de intrarea în rugăciune. Aşa cum în bisericile noastre există un spaţiu la intrare, o zonă de desprindere de tot ce e afară, la fel şi în rugăciune, mai ales în cea prelungită, e nevoie de un moment deosebit, moment de tăcere absolută.

Trebuie să-i ajutăm şi pe copii să facă o clipă de tăcere absolută de la care să pornească apoi pentru a intra în rugăciune. Aş spune însă că e vorba de mai mult: aş numi acest moment de intrare o formă de aducere la zero. Trebuie să ne punem la zero fantezia, însăşi fiinţa noastră, aşa cum se pune la zero un aparat de kilometraj.

Ce înseamnă aceasta? După părerea mea, este extrem, de important să începem rugăciunea nu numai cu un moment de tăcere, de pauză, de răgaz, ci recunoscând limpede, că nu suntem în stare să ne rugăm: „Doamne, tu te rogi, în mine. Eu nu ştiu de unde să încep: Duhul tău este acela care mă va călăuzi”.

E necesar să înlăturăm din dialogul cu Dumnezeu orice prezumţie, tot ce ne închipuim că am învăţat şi avem. Trebuie să intrăm în rugăciune ca oameni săraci, nu avuţi. Ori de câte ori ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, ne înfăţişăm ca absolut săraci; cred că atunci când nu facem aşa rugăciunea noastră are de suferit, e mai apăsătoare, e încărcată cu lucruri care o deranjează.

Trebuie să intrăm în faţa lui Dumnezeu cu adevărat în stare de sărăcie, de dezlipire, de lipsă de pretenţii: „Doamne, eu sunt în stare să mă rog, iar dacă tu îngădui să stau în faţa ta într-o stare de uscăciune, de aşteptare, voi binecuvânta această aşteptare, fiindcă tu eşti prea mare ca să te pot eu înţelege. Tu eşti cel infinit, cel veşnic: cum pot eu să vorbesc cu tine?” E starea ce se desprinde din mulţi psalmi, modele autentice de rugăciune, care trebuie să devină atmosfera noastră interioară.

Ne începem deci rugăciunea cu această aducere la zero a fiinţei noastre, care se poate exprima în forme exterioare: un moment de tăcere, de adoraţie în genunchi, un moment de venerare, de respect exterior care manifestă intrarea noastră în această situaţie, conştienţi că nu avem nimic de adus, dar totul de primit.

Intru într-un dialog în care cuvântul mă îmbogăţeşte pe mine, săracul. Intru deci ca un bolnav care are nevoie de doctor, ca un păcătos care are nevoie de îndreptăţire, ca un sărac care are nevoie să fie îmbogăţit: „Pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale, i-a dat jos pe cei puternici de pe tronuri” (şi pe puternicii care cred că ştiu să se roage sau au dobândit această capacitate).

Să ne aşezăm de fiecare dată în situaţia baptismală a orbului care imploră: „Doamne, fă să văd”, să înţeleg, să rostesc cuvintele pe care mi le sugerează Duhul.                                      

(Carlo Maria Martini, „Itinerariu de rugăciune cu evanghelistul Luca”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001, 90 pag., 3.5 lei, comandă aici)

sursa : http://klaudiastan.wordpress.com/2010/11/30/carlo-maria-martini-%E2%80%9Eintrarea-in-rugaciune%E2%80%9D-6/#comments

 

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate Darurile Iubirii Sale!

Psalmul 63

(Un psalm al lui David. Facut cand era in pustiul lui Iuda.) 

1. Dumnezeule, Tu esti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Imi inseteaza sufletul dupa Tine, imi tanjeste trupul dupa Tine, intr-un pamant sec, uscat si fara apa.

2. Asa Te privesc eu in Locasul cel Sfant, ca sa-Ti vad puterea si slava.

3. Fiindca bunatatea Ta pretuieste mai mult decat viata, de aceea buzele mele canta laudele Tale.

4. Te voi binecuvanta, dar, toata viata mea, si in Numele Tau imi voi ridica mainile.

5. Mi se satura sufletul ca de niste bucate grase si miezoase, si gura mea Te lauda cu strigate de bucurie pe buze,

6. cand mi-aduc aminte de Tine in asternutul meu si cand ma gandesc la Tine in timpul privegherilor noptii.

7. Caci Tu esti ajutorul meu, si sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.

8. Sufletul meu este lipit de Tine; dreapta Ta ma sprijina.

9. Dar cei ce cauta sa-mi ia viata se vor duce in adancimile pamantului;

10. vor fi dati prada sabiei, vor fi prada sacalilor.

11. Dar imparatul se va bucura in Dumnezeu; 
oricine jura pe El se va fali, caci va astupa gura mincinosilor. 

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Iubirea , Pacea , Bucuria si Indurarea Sa!

Muntele desavarsirii

Transcriere

Cele patru coloane sau sectiuni(de la stanga la dreapta) scrise vertical:

Pentru a ajunge sa-ti placa totul

sa vrei sa-nu-ti placa nimic.

Pentru a ajunge sa stii totul

sa vrei sa nu stii nimic.

Pentru a ajunge sa ai totul

sa vrei sa nu ai nimic.

Pentru a ajunge sa fii totul

sa vrei sa nu fii nimic.

Pentru a ajunge acolo unde-ti place

trebuie sa mergi pe unde nu-ti place.

Pentru a ajunge la ce nu stii

trebuie sa mergi pe unde nu stii.

Pentru a ajunge sa ai ce nu ai

trebuie sa mergi pe unde nu ai.

Pentru a ajunge ce nu esti

Trebuie sa mergi pe unde nu esti.

Cand tintesti ceva

Nu te mai arunca in totul.

Pentru a ajunge din tot in toate

trebuie sa te lasi cu totul in toate,

si cand vei avea totul

trebuie sa-l ai fara a vrea ceva.

In aceasta despuiere-si afla

Spiritul odihna, fiindca ne

comunicand nimic, nimic nu-l

osteneste-n sus, si nimic nu-l oprima

in jos, pentru ca este in

centrul umilintei sale.

Drumurile sau cararile de asemenea  in sens vertical , ce separa sfaturile anterioare, se succed de la stanga la dreapta astfel:

Drumul spiritului imperfect in cer: slava, bucurie, stiinta, mangaiere,odihna.

Cararea Muntelui Carmel spirit de perfectiune: nimic, nimic,nimic, nimic, nimic,nimic,chiar si pe munte nimic.

Drumul spiritului imperfect pe pamant:posesiune, bucurie, stiinta, mangaiere, odihna.

Pe marginile exterioare ale drumurilor sau carari, vertical si de la dreapta la stanga:

La stanga:Cand nu as vrea am totul fara sa vreau.

la dreapta: Cand as vrea cel mai putin am totul fara sa vreau.

In cele doua spatii centrale cu raze semnaland cararile imperfectiunii se citeste:

la stanga (de sus): Pe cat mai mult am vrut sa am pe atat mai putin am dobandit (si cu scris inversat): nici celalalt, nici celalalt, nici celalalt, nici celalalt, nici celalalt, nici celalalt.

la dreapta(de sus): Pe cat mai mult am vrut sa-l caut pe atat mai putin am aflat: nici asta , nici asta, nici asta, nici asta, nici asta, nici asta.

Formand un arc de la stanga la dreapta se aseaza roadele, virtutile si darurile, adica:

Pace, bucurie, fericire, delectare, stiinta, dreptate, tarie, iubire, pietate.

La inaltimea cercului central si flancandu-l se citeste:

la stanga: Nu ma mareste nimic.

la dreapta: Nu ma mahneste nimic.

Cercul central este format de textul din IEREMIA(2,7):

Introduxit vos in terram Carmeli ut comederetis fructum eius et bona ilius.(Eu v-am adus in pamantul Carmelului ca sa va hraniti cu roadele lui si cu bunatatile lui).

In interiorul cercului maxima profetica:

Salasluiesc in acest munte doar cinstea si marirea lui Dumnezeu.

Ocoleste linia superioara a arcului aceasta inscriptie:

Pe aici nu mai este drum caci pentru cel drept nu este lege;el siesi este lege

(cf.1 Tim1,9 si Rom 2,14)

Titlul MUNTELE CARMEL , desavarseste si incoroneaza desenul.

autor: Sfantul Ioan al Crucii-MUNTELE DESAVARSIRII.Copie a autografului dedicat Magdelenei del Espiritu Santo (Biblioteca Nationala Madrid, manuscrisul 6295, f,7)

Isus sa fie in sufletele voastre, fratii mei in Cristos!

Postul pentru suflet

In aceasta dimineata am gasit aici acest articol superb despre modul in care ar trebui sa postim.Il ofer cu mult drag sufletelor voastre.

Am scris în Postul Mare despre Cum postesc catolicii. Azi, în Biserica Romano-Catolică începe Adventul, timp de post care pregăteşte Întruparea Domnului. Adventul este Postul Crăciunului la catolici. Am găsit în urmă cu ceva vreme un articol minunat în Jurnalul, semnat de Maria Timuc, în care se vorbeşte foarte pertinent despre postul plăcut Domnului. Îl reproduc în cele ce urmează şi vă urez tuturor un Advent plin de haruri!   

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că-i uşor să te abţii de la mâncare, “dar e mai greu să-l ierţi pe altul pentru răul pe care ţi l-a făcut, e mai greu să nu răsplăteşti cu rău pe acela care ţi-a făcut rău şi-i greu să nu-i întorci altuia vorba urâtă”. Iar Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă să nu postim doar ca să ne curăţăm trupul, căci “îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau cu plăcere lângă cei care-şi curăţă sufletul cu post”.

Iată că sfinţii vorbesc despre cele două mari virtuţi ale postului: curăţarea sufletului şi a trupului, dar tot ei ne spun că postul pentru suflet este taina pe care-o avem de dezlegat, de înţeles şi, mai ales, de practicat atunci când vorbim despre post. Postul pentru suflet este însoţit de îngerii păzitori ai vieţii, iată ce taină minunată ne-au dezvăluit sfinţii. Postul pentru suflet înseamnă “să ierţi”. Postul pentru suflet înseamnă să nu-i întorci altuia răul. Postul pentru suflet înseamnă să nu întorci vorba rea către cel care ţi-a spus-o. Postul pentru suflet înseamnă să nu mai hrăneşti mintea cu gânduri distructive, să nu mai ripostezi cu emoţii negative la ura altuia şi să renunţi, în acelaşi timp, la comportamentele născute din trufie, mândrie sau ură. Să te îngrijeşti de sentimentul tău, de gândul tău, de emoţiile tale, ca şi de comportamentele tale; iată ce înseamnă postul pentru suflet, cel însoţit de îngerii păzitori ai vieţii.

Acesta-i cel mai greu post şi încă unul care nu trebuie musai legat de “vremea postului de mâncare”, căci nu se poate să te scufunzi în răutăţi nenumărate zi de zi şi, când începe postul, să devii un om bun.

Drumul către omul bun din noi înşine este, poate, cea mai puternică, cea mai provocatoare şi mai grea dintre toate alegerile vieţii. Pe de o parte, greul se naşte din faptul că lumea care ne înconjoară pare a trăi pe coordonate opuse bunătăţii. Că succesul omenesc pare a veni tocmai dintr-un surplus de inteligenţă închisă în bălăriile urii, ale agresivităţii şi ale îndrăznelii diabolice. Viaţa pare rânduită invers îndemnurilor pe care ni le repetă sfinţii şi binele omenesc pare a fi aşezat tocmai pe partea opusă a potecii sufletului bun.

Dificultatea “postirii pentru suflet” se mai naşte şi din faptul că pentru orice fiinţă omenească-i la îndemână să simtă, să gândească, să vorbească şi să facă rău, pe când pentru bunătate ai nevoie de efort, de căutare, de înţelegere, de lupta cu ispita, de acceptarea înfrângerilor în planul Eului omenesc, de surparea mândriei şi de nenumărate renunţări. Drumul omului către sufletul său curat este presărat cu ciulini, cu mărăcini, cu obstacole, cu încercări şi eforturi pe care nu le putem face fără ajutor divin. Postul pentru suflet este însoţit de îngeri mângâietori, dar şi de demoni care ne atacă, aşa cum spun sfinţii părinţi. Şi ei nu ne atacă altfel decât prinzându-ne mintea, inima şi fapta în emoţii distructive, în sentimente tulburătoare, în gânduri negative, în resentimente şi-n fapte urâte.

A posti pentru suflet este, în fapt, o atitudine umană şi este însăşi starea naturală, normală a omului. Postul pentru suflet nu trebuie ţinut doar în timpul postului pentru trup, cât în fiecare zi a existenţei noastre, după înţelegerea, priceperea şi nivelul nostru de putere. Nu spune nimeni că omul trebuie sau poate fi perfect. Nu spun nici sfinţii, nici Iisus n-a spus că omul este un sfânt ori că viaţa îi dă cuiva prins în vârtejurile ei prilejul să vieţuiască în desăvârşire.

Dar a încerca să fii puţin mai bun decât ieri înseamnă mult mai mult decât a lăsa răul să curgă nestingherit prin tine. A ţine post înseamnă, iată, “să ierţi, să nu întorci fapta rea şi să nu întorci vorba urâtă!”. Aceste trei virtuţi ale postirii pot intra în experienţa vieţii de zi cu zi împreună cu postul de mâncare. Probabil că am putea să le ţinem măcar în minte şi-n suflet, am putea să le practicăm intenţionat în perioada următoare şi, chiar dacă eşuăm uneori, chiar dacă alteori suntem încercaţi să abandonăm, încercarea şi dorinţa înseamnă mai mult decât nimic.

sursa: http://klaudiastan.wordpress.com/2010/11/28/postul-pentru-suflet/

La cele scrise mai sus eu cred ca mai trebuie sa adugam Iubirea:

Sa invatam sa iubim ! Sa invatam sa-L iubim ! Sa ne traim viata iubind!

...si asa cum ne spunea Isus in "Caietul Iubirii":

"A iubi inseamna a darui Iubirea:

-celui care nu o cunoaste

-celui care nu o cere

-celui care nu a primit-o in dar

-celui care nu stie sa o ceara

-celui care nu stie ce este

-celui care nu-i cunoaste puterea

-celui care a fost necredincios 

si se judeca nevrednic de a o primi din nou."

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Iubirea , Pacea si Indurarea Sa! 

Împărtăşania deasă este esenţială pentru a învăţa să iubim asemenea lui Cristos

26.11.2010, Vatican (Catholica) - Pentru a învăţa să iubim asemenea lui Cristos, trebuie să permitem ca inimile noastre să fie transformate, şi primirea frecventă, cu evlavie, a Euharistiei este esenţială, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea în ziua de miercuri, 24 noiembrie 2010, când a dedicat audienţa sa generală din Aula Paul al VI-lea reflecţiei asupra unei femei din secolul al XIV-lea, sfântă şi doctor al Bisericii: Ecaterina de Siena. 

Sfântul Părinte a arătat că perioada vieţii ei a fost plină de provocări, atât pentru societate cât şi pentru Biserică. “Totuşi”, a spus el, “chiar şi în momentele de dificultate mai mare, Domnul nu încetează să binecuvânteze poporul său, ridicând sfinţi şi sfinte care zdruncină minţile şi inimile provocând convertire şi reînnoire. Ecaterina este una dintre aceştia, şi astăzi ea continuă să ne vorbească şi să ne stimuleze să mergem cu curaj spre sfinţenie, pentru a fi în mod mereu mai deplin discipoli ai Domnului”.

Pontiful a reflectat asupra inimii şi spiritualităţii centrate pe Cristos a Sf. Ecaterina. 

El a relatat experienţa uniunii ei maritale cu Isus: “Într-o viziune care nu s-a şters niciodată din inima şi din mintea Ecaterinei, Sfânta Fecioară a prezentat-o lui Isus care i-a dăruit un inel splendid, spunându-i: ‘Eu, Creatorul şi Mântuitorul tău, mă căsătoresc cu tine în credinţa pe care o vei păstra mereu curată până când vei celebra cu mine în cer nunta ta veşnică”. Papa Benedict al XVI-lea a arătat că acel “episod extraordinar” dezvăluie “centrul vital al religiozităţii Ecaterinei şi al oricărei spiritualităţi autentice: cristocentrismul. Cristos este pentru ea un soţ, cu care a avut un raport de intimitate, de comuniune şi de fidelitate; El este binele iubit mai presus de orice alt bine”.

Papa a vorbit despre o altă experienţă mistică a Ecaterinei care reflectă unirea ei profundă cu Cristos: “Domnul Isus i-a apărut având în mână o inimă umană de un roşu strălucitor, i-a deschis pieptul, a introdus-o acolo şi a spus: ‘Fiică preaiubită, aşa cum zilele trecute am luat inima ta pe care mi-o ofereai, iată că acum îţi dau Inima Mea, şi de acum înainte va sta în locul pe care îl ocupa inima ta”. “Asemenea sfintei din Siena, fiecare credincios simte nevoia de a se conforma cu sentimentele Inimii lui Cristos pentru a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele aşa cum iubeşte însuşi Cristos. Şi noi toţi putem să ne lăsăm transformată inima şi să învăţăm să iubim asemenea lui Cristos, într-o familiaritate cu El hrănită de rugăciune, de meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi de Sacramente, mai ales primind frecvent şi cu evlavie Sfânta Împărtăşanie”.

Episcopul Romei a mai reflectat asupra maternităţii spirituale a Sf. Ecaterina, arătând cum le vorbea ca unor fii ai ei celor care căutau sfatul ei. “Mulţi s-au pus în slujba ei şi mai ales au considerat un privilegiu să fie călăuziţi din punct de vedere spiritual de Ecaterina. 

O numeau ‘mamă’, deoarece ca fii spirituali, luau de la ea hrană spirituală. Şi astăzi Biserica primeşte un mare folos de la exercitarea maternităţii spirituale a atâtor femei, consacrate şi laice, care alimentează în suflete gândul pentru Dumnezeu, întăresc credinţa oamenilor şi orientează viaţa creştină spre piscuri tot mai înalte”. 

Papa a mai subliniat respectul Ecaterinei pentru preoţi: “Deşi conştientă de lipsurile umane ale preoţilor, a avut mereu o reverenţă foarte mare faţă de ei”, deoarece “împart, prin Sacramente şi cuvânt, forţa mântuitoare a Sângelui lui Cristos. Sfânta din Siena i-a invitat mereu pe slujitorii sacri… să fie fideli faţă de responsabilităţile lor, conduşi mereu şi numai de iubirea lor profundă şi constantă faţă de Biserică”.

 

sursa : http://www.catholica.ro/2010/11/26/impartasania-deasa-este-esentiala-pentru-a-invata-sa-iubim-asemenea-lui-cristos/

 

Isus sa va binecuvanteze cu Inima Sa blanda si smerita!

Omul

de C.T.

Tu omule de ce nu spui

Sa nu fii prada orisicui..

Tu cine esti?

Te nimeresti?

Te -am cautat mereu

Prin carti, nu te -am gasit!

Caci tu erai gemand...

Prin suferinti ...

Ah ,de ce moartea a cuprins

Ce este nobil intr-un ins

Ce a gasit tandretea

Celui necuprins.

Prapastie e omu atins

De uraciune si de chin

Sudoarea lui strapunge-n plin

Al vietii aspru zel elin.

Cautator si iertator e omul

Tulburat,in propria-i taciune

Caci doar pamantul este demn

                                     Sa spuna cand ...si unde..                                 .                                        

 Vorbeasca astrii despre el

Si ce a fost si ce nu e

Caci el se chinuie în zadar

Sa spuna cand si unde.

În vorbe mari

Şi -n cantece alese

A încercat sa spuna

Despre sine cine este.

Lovind la poarta propriului destin

Ce zace-n lumea mea de necuprins

Am incercat sa spun

Cand si de unde vin...

Dar vai ce indraznet sunt eu

Sa spun ce zace-n lume-n noi.

Oare sunt praful cel dintai?

Ce se ridica în vapai prea îndraznet?

 Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate Harurile Spiritului Sfant!

Lant de rugaciune

Dragii mei ,

ajunge sa privim putin in jurul nostru si in noi insine pentru a observa cata neliniste , cat intuneric si cata dezbinare exista.Nu este greu sa observam ca  ne-am pierdut pacea ca traim intr-un razboi continuu atat cu noi insine cat si cu societatea in care traim , cu semenii nostri.

De aceea , in urma unei discutii pe care am avut-o cu un bun prieten am hotarat sa initiem un "Lant de rugaciune" in care sa invitam toate persoanele care doresc ca Pacea si Iubirea sa se reverse in sufletele noastre si in lume.

Puteti participa cu totii indiferent de confesiune , religie sau etnie.

Daca aveti bloguri va rog sa preluati aceasta postare.

Ne-am gandit sa ne rugam impreuna azi 24 noiembrie, la ora 21,  "Rugaciunea Sfantului Francisc de Assisi" deoarece lumea va deveni mai buna daca in primul rand noi ne dorim si incercam sa devenim mai buni.

Intentia de rugaciune:

"Doamne, Dumnezeul nostru, te rugam asculta aceasta rugaciune si revarsa in sufletele noastre si in lume Pacea si Iubirea Ta!"

Rugaciunea Sfantului Francisc de Assisi

Doamne, 
fa din mine un instrument
al împacarii între oameni:
Unde este ura ,eu sa aduc iubire,
Unde este vina ,eu sa aduc iertare,
Unde este dezbinare,eu sa aduc unire,
Unde-i ratacire,eu sa aduc adevarul,
Unde-i îndoiala,eu sa aduc credinta,
Unde-i disperare,eu sa aduc speranta,
Unde-i întuneric,eu sa aduc lumina,
Unde-i suferinta,eu sa aduc bucurie.
Doamne,ajuta-ma ca mai curând
eu sa mangai pe altii decît sa fiu mangaiat,
Ca eu sa-i înteleg pe altii decît eu sa fiu înteles,
Ca eu sa iubesc pe altii decît eu sa fiu iubit.
Caci cînd ma uit pe mine însumi atunci ma gasesc,
Cînd iert atunci gasesc iertare,
Cînd mor pentru mine,atunci înviu la viata de veci.
Amin.

Bloguri care au participat la acest "lant de rugaciune":

http://sfantacruce.ro/myblog/mariusoanta/2010/11/23/mirific/ 
http://nibiru-sfarsitul-lumii.blogspot.com/2010/11/invitatie-la-rugaciune.html#comments

                                http://psalmdedor.blogspot.com/2010/11/lant-de-rugaciune.html

                        http://de-vorba-cu-mine.blogspot.com/2010/11/lant-de-rugaciune.html

  Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti cu Iubirea , Pacea si Indurarea Sa!

Pagina din jurnal (2)

Azi, in jurul orei 11, in timp ce faceam mancare ascultam melodia "Holy is His Name".Cred ca o ascultam , o cantam si o traiam deja a 7 oara, cand am simtit o coplesitoare revarsare de iubire asupra mea.

Era minunat.Inima mea parca era transpusa intr-un tinut senin unde sub razele stralucitoare "am vazut-o" pe Preasfanta Fecioara Maria insarcinata.Straniu e faptul ca desi afirm ca "am vazut-o", nu am vazut imaginea Ei , Chipul Ei ci mai mult am simtit-o.
E greu de explicat.

Parca era insarcinata in 8 luni...

Apoi am inteles ca mai este doar o luna si 3 zile pana la Craciun.
Si,in acea clipa,inima mea deja se intreba:

oare cum a trait Sfanta Fecioara in aceasta ultima luna?cum se simtea?care erau starile Ei sufletesti? ce-i soptea inima?
Iar raspunsurile la aceste intrebari au facut ca lacrimi mari si fierbinti sa se rostogoleasca din priviri si sa-mi patrunda in sufletu-mi infiorat ce incerca sa O vada.

Cat de fericita trebuie sa fi fost  Preacurata simtindu-l pe micutul Isus miscandu-se in pantecele Ei.

Cata Iubire Doamne, cata revarsare de Iubire!

Oare spre cine se indrepta toata atentia si iubirea Tatalui Ceresc daca nu spre acea blanda, ascultatoare si gingasa Fecioara care purta

in Trupul ei pe Fiul Lui drag?

Oare cu cine se contopea Spiritul Sfant in fiecare clipa, pe cine imbratisa si mangaia daca nu pe aceasta delicata, buna si duioasa Mireasa a Iubirii?

Oare cine era inconjurata si ocrotita de cetele ingeresti daca nu acest atat de pretios sanctuar in care palpita si crestea 
cea mai valoroasa Nestemata a Universului?

O, Tata drag, ce altceva ar putea fi "splendoarea iubirii" decat Sfanta Treime unind in Ea , la propriu Cerul si Pamantul?

Tatal in Cer, Fiul pe Pamant in pantecele Fecioarei, iar Spiritul Sfant revarsandu-se intre Ei ,de la unul la altul.

O, Doamne, cat as vrea sa ma pierd macar pentru cateva clipe in imbratisarea Sfintei Treimi.

Cat de fericita trebuie sa fi fost Tu, 
Mama noastra draga, in timp ce erai mangaiata de Sfanta Treime.

Cata bucurie senina trebuie sa-ti fi daruit  adorabilul Isus.

Probabil a fost nevoie de 30 de ani petrecuti impreuna cu El in iubire si bucurie , pentru a putea suporta acele devastatoare zile ale Patimilor 
si sfasietoarea durere care ti-a zdrobit inima.

Sa-ti vezi Fiul adorat batjocorit si scuipat, lovit ,biciut in cel mai crunt mod posibil, incoronat cu spini; sa-l insotesti pe drumul Golgotei in timp ce-si poarta Crucea grea, iar apoi sa-L vezi rastignit.

Sfasietoare durere!

O , Sfanta Mama, cate dintre noi mamele am putea suporta asa ceva?Cate am putea sa ne privim fii in asemenea chinuri?

Tu, l-ai nascut pe Isus, Fiul lui Dumnezeu si ai fost impreuna cu El in timpul petrecut pe pamant, iar acum esti alaturi de El in Slava Cereasca.

Te-a iubit atat de mult incat, la picioarele Crucii,inainte de a muri, te-a incredintat celui mai iubit dintre ucenici:

Ioan , cap 19:

"25. Langa crucea lui Isus, statea mama Lui si sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa, si Maria Magdalena.

26. Cand a vazut Isus pe mama Sa, si langa ea pe ucenicul pe care-l iubea, a zis mamei Sale: "Femeie, iata fiul tau!"

27. Apoi, a zis ucenicului: "Iata mama ta!" Si, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasa"

Esti singura fiinta din intregul Univers careia Isus i-a spus , ii spune si ii va spune " Mama".

Esti singura femeie pe care a iubit-o, o iubeste ,o va iubi si cinsti ca pe o Mama.

Noi , celelalte ii suntem fiice, prietene, surori insa doar Tu ii esti Mama.

Si atunci cine ar putea cunoaste mai bine calea spre Inima lui Isus decat iubita Sa Mama?

De aceea , acum si aici, iti ofer din nou intreaga mea familie, pe toti cei ce-mi sunt dragi si-i port in suflet, pe cei care s-au incredintat rugaciunilor mele ,pe cei care au nevoie de ele, pe cei care citesc acum aceste cuvinte, si pe toti aceia pentru care nu se roaga nimeni.

Vreau sa fiu sfanta!

Vreau ca toti cei pe care ti i-am incredintat sa devina sfinti!

Te rog cu inima ingenuncheata si sufletul infioarat de prezenta Ta: roaga-te pentru noi Sfanta noastra Mama, roaga-te pentru ca sa putem trai credinta cu inima, pentru ca sa putem trai viata in iubire, pentru ca sa ajungem in bratele Fiului Tau Iubit.

Te rog, pentru iubirea Ta nemarginita da-ne harul de a putea iubi pe fiecare om asa cum l-ai iubit Tu pe Isus Cristos.

Cu blandul Isus sa va binecuvanteze Fecioara de Sus, iar Sfanta Treime sa va imbratiseze cu toata splendoarea iubirii Sale!

John Michael Talbot, Trubadurul Domnului

John Michael Talbot s-a născut în 1954 într-o familie metodistă din Oklahoma City şi şi-a început cariera muzicală împreună cu fratele său,

Terry, în trupa Mason Proffit, care a cântat în deschiderea concertelor unor nume mari din rock-ul anilor ^‚70, precum „The Eagles” şi Janis Joplin. 

Şi iată că a venit o clipă în care Talbot a descoperit în sufletul său dorinţa de a-l urma pe Domnul. Totul a început cu vidul interior resimţit după succesul fulminant al unui concert: „Îmi amintesc cum priveam stadionul plin de sticle goale de vin şi de whisky, de accesorii pentru droguri. Deodată, totul mi s-a părut extrem de pustiu, de trist”. Au urmat trei ani de explorare a religiilor, având ca punct terminus alegerea catolicismului şi intrarea, în 1978, în ordinul Franciscanilor Terţiari, însoţită de retragerea într-o sihăstrie construită de el însuşi in pădure şi alegerea unui veşmânt confecţionat din pături vechi de armată. Deşi îşi dorea o viaţă contemplativă, de izolare, a înţeles că şi muzica este şi ea o slujire şi că el la această slujire este chemat.

În 1982, împreună cu alte şase persoane, s-a mutat în Eureka Springs (Arkansas) unde a întemeiat Sihăstria Porţiuncola. „Vândusem totul”, îşi aminteşte, „îmi vândusem casa, maşina, cea mai mare parte din haine, dar nu reuşim să vând cei 25 de acri de teren pe care îi cumpărasem din banii câştigaţi cu trupa. Cu acesta s-a dovedit că Domnul avea un plan”.

Astăzi, comunitatea întemeiată de el – „Fraţii şi surorile carităţii” (recunoscută şi autorizată de Scaunul Apostolic) –numără aproximativ 37 de membri în Arkansas şi peste 500 în lumea întreagă şi reuneşte familii ori celibatari care depun cele 3 voturi de trăi castitatea, sărăcia şi ascultarea conform stării proprii de viaţă. Slujirea comunităţii este clădită pe spiritualitatea franciscană a predicării, a ajutorului acordat celor aflaţi în nevoie, a sărăciei şi a încredinţării în mâinile Providenţei în ceea ce priveşte mijloacele de trai. La nivel global, comunitatea sprijină cauze caritabile desfăşurate de Mercy Corps în zone defavorizate, precum Afganistan şi Africa.   

Muzica lui Talbot a evoluat de la rock la balada meditativă, care îmbină vocea sa de tenor cu acordurile chitarei clasice. Acest trubadur al Domnului, cum îl numeşte presa muzicală, are la activ peste 40 de albume, care s-au vândut în peste 2 milioane de exemplare, toate încasările fiind donate cauzelor caritabile. În Christianity Today, Michael G. Smith scrie: „Nu mai dăruiesc cărţi, ci discuri ale lui John Michael Talbot. Muzica lui întruchipează o viziune asupra lui Dumnezeu mai bună decât scriitura unor teologi”.

Ca autor de spiritualitate, Talbot a semnat peste 20 de titluri, din care ultimul, „Lumea e mănăstirea mea”, publicat în 2010 propune o inserare a contemplaţiei în viaţa cotidiană a cetăţii:

„Lumea e mănăstirea mea, trupul meu îmi e chilie, iar inima e pustnicul ce sălăşluieşte în ea”.

sursa: http://klaudiastan.wordpress.com/2010/11/11/john-michael-talbot-trubadurul-domnului/

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toata Iubirea , Pacea si Indurarea Sa!

HARUL LUI DUMNEZEU NU SUFERĂ AMESTEC CU GUSTUL CELOR PĂMÎNTEŞTI

1. Fiul meu, harul meu este o nestemată care nu suferă amestecul lucrurilor din afară şi al mîngîierilor pămînteşti. Prin urmare trebuie să lepezi toate piedicile din calea harului, dacă doreşti cu adevărat ca binecuvîntarea mea să se reverse şi să odrăslească în tine. 

Caută un loc ascuns, unde să-ţi fie bine să stai singur, faţă-n faţă cu tine însuţi; să n-ai nevoie să schimbi nici o vorbă cu nimeni, ci lui Dumnezeu singur să-i vorbeşti prin rugăciune fierbinte, ca să-ţi păzească curăţenia cugetului şi îndurerarea pocăită a sufletului. 

Lumea întreagă socoteşte-o drept nimic, iar slujirea lui Dumnezeu să treacă pentru tine înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri săvîrşite în afară. Într-adevăr, nu vei putea să-mi slujeşti mie şi să-ţi afli totodată desfătare în cele trecătoare. Fereşte-te de dragostea fără măsură faţă de rude şi prieteni şi depărtează-ţi sufletul de toată mîngîierea vremii de acum. 

Astfel îi îndemna fericitul Apostol Petru pe credincioşii lui Cristos: ca nişte străini şi călători pe acest pămînt (1 Pt 2, 11) să-şi rînduiască purtările.

2. O, cîtă siguranţă şi încredere va avea, în ceasul morţii, omul descătuşat din timp de orice legătură lumească! Sufletul plin de metehne al omului pămîntesc nu poate însă pricepe cum inima să se lepede de toate; după cum omul robit trupului şi simţurilor sale nu înţelege ce poate să însemne libertatea omului lăuntric. Cu toate acestea, cel ce vrea cu adevărat să trăiască după legea duhului nu poate decît să scuture lanţurile oricărei legături, atît cele din apropierea sa cît şi cele de departe, şi de nimic să nu se ferească mai straşnic decît de sine însuşi. Dacă te vei birui pe tine însuţi cu desăvîrşire, lesne vei birui şi toate celelalte. Izbînda desăvîrşită este să te birui pe tine. Cel ce-i stăpîn pe sine, astfel ca trupul să fie supus dreptei judecăţi, iar dreapta sa judecată, în toate, să-mi fie supusă numai mie, acela este cu adevărat biruitorul său şi stăpînul lumii.

3. Dacă vrei să te ridici pînă la această culme, trebuie să te încumeţi, cu toată bărbăţia, să pui securea la rădăcină, să scoţi şi să stîrpeşti cea mai ascunsă sămînţă a iubirii neorînduite de tine însuţi, a dragostei faţă de bunurile pieritoare. 

De meteahna iubirii nemăsurate de sine atîrnă tot ceea ce omul are de înfrînt, începînd cu rădăcina: biruind şi stîrpind meteahna de la rădăcină, sufletul se va bucura de pace şi linişte nemăsurată.

Dar puţini sînt aceia care se străduiesc să-şi răstignească această pornire cu desăvîrşire şi să iasă din propria lor piele; de aceea rămîn încătuşaţi în sinea lor şi nu se pot înălţa cu duhul deasupra. 

Iar cei ce vor de bună voie să umble pe cărările mele vor trebui să-şi răstignească toate imboldurile şi aplecările rele şi să nu se lipească de nici o făptură cu iubire pătimaşă. 

DEOSEBIREA ÎNTRE IMBOLDURILE FIRII ŞI ALE HARULUI

1. Fiul meu, ţine seamă de imboldurile firii şi ale harului, care se bat cap în cap, deşi într-un chip atît de învăluit încît abia dacă omul luminat la suflet, avînd ochiul lăuntric ager, le ştie distinge. Într-adevăr, tot omul trage la bine şi, atît în vorbă cît şi în faptă, fiecare zice că vrea binele; şi tocmai de aceea, sub această arătare a binelui, mulţi se lasă înşelaţi.

2. Firea-i plină de vicleşuguri, şi pe mulţi îi trage în capcană ca să-i amăgească - de fapt pe sine însuşi avîndu-se pînă la urmă în vedere; căile harului sînt, în schimb, simple şi drepte, ocolesc pînă şi umbra răului, n-au nimic de-a face cu prefăcătoria, pe toate le îndrumă curat spre slava lui Dumnezeu, în care, de altfel, în cele din urmă, îşi află odihna.

3. Firea-i îndărătnică la răstignire, se înfioară la gîndul apăsării, nu vrea să se pună de bună voie sub jug; harul, în schimb, nu se sperie de răstignirea de sine, se împotriveşte poftelor şi simţurilor, caută supunerea, iubeşte îngenuncherea, nu umblă să hotărască după capul său, îndrăgeşte rînduiala, nu ţine să asuprească pe alţii, urmăreşte un singur lucru: să stea, să trăiască şi să fie sub mîna preaputernică a lui Dumnezeu; pentru Dumnezeu e gata oricînd să se plece cu umilinţă înaintea oricărei făpturi omeneşti.

4. Firea lucrează mereu pentru tihna şi folosul propriu şi aşteaptă într-una cîştig de la alţii; harul, în schimb, nu caută ceea ce este folositor şi plăcut sieşi, ci are întotdeauna în vedere ceea ce ar putea fi de folos pentru mai mulţi.

5. Firea primeşte bucuroasă onorurile şi închinăciunile; harul, în schimb, închină lui Dumnezeu toată cinstea şi mărirea.

6. Firea se teme de ruşinare şi dispreţ; harul, în schimb, se bucură ori de cîte ori se învredniceşte să sufere ocară pentru numele lui Isus (Fapte 5, 41).

7. Firii îi place huzurul şi tihna trupească; harul, în schimb, nu poate sta degeaba, ci bucuros se aşterne pe treabă.

8. Firii îi plac lucrurile rare şi frumoase, urăşte ce este ieftin şi grosolan; harul, în schimb, se bucură şi de lucrurile simple şi smerite, nu dispreţuieşte cele aspre, îmbracă voios chiar şi o haină ponosită.

9. Firea pofteşte la cele trecătoare, se bucură de cîştigul pămîntesc, se întristează de pagubă, se necăjeşte pentru cea mai mică vorbă de ocară; harul, în schimb, caută la cele veşnice, nu se lasă supus celor trecătoare, nu se tulbură pentru pagubă, nu se amărăşte pentru o vorbă de ocară: comoara şi bucuria lui se află în ceruri, unde nimic nu-i supus nimicirii.

10. Firea este lacomă, mai bucuros ia decît dă: tot ceea ce apucă şi ţine îi place să aibă pentru sine numai; harul, în schimb, e darnic cu toată lumea, nu caută ale sale, se mulţumeşte cu puţin, convins că mai fericitor lucru este a da decît a lua (Fapte 20, 35).

11. Firea trage la făpturi, e aplecată spre trup, spre deşărtăciuni şi vorbărie goală; harul, în schimb, trage la Dumnezeu şi la virtute, se leapădă de făpturi, fuge de lume, răstigneşte poftele cărnii, urăşte colindatul de colo-colo, se sfieşte să se arate în văzul lumii.

12. Firea primeşte bucuros alinări din afară, de la cele ce aduc măgulire simţurilor; harul nu-şi caută mîngîierea decît la Dumnezeu, rîvnind să-şi afle desfătarea - mai presus de toate cele văzute -, în binele ultim şi fără de pereche.

13. Firea face totul pentru cîştig şi pentru folosul propriu; nu-i în stare să întreprindă nimic de dragul nimănui; în orice faptă bună întrevede fie răsplata ce i se cuvine, fie una mai mare încă; fie prinos de laudă, fie alte foloase; firea trage mereu nădejde din cumpănirea faptelor şi darurilor pe care le face; harul, în schimb, nu se aşteaptă la vreun folos vremelnic, nu doreşte altă răsplată decît pe Dumnezeu singur; din cele cuvenite vieţii pămînteşti nu-şi doreşte decît atît cît îi trebuie pentru dobîndirea celor veşnice.

14. Firea se bucură să aibă prieteni şi cunoscuţi cît mai mulţi, se făleşte cu neamul şi locul obîrşiei sale, zîmbeşte celor puternici, linguşeşte pe cei bogaţi, măguleşte pe cei de-o seamă cu sine; harul, în schimb, îndrăgeşte şi pe vrăjmaşi, nu se laudă cu mulţimea prietenilor, nu pune preţ pe neam sau pe locul obîrşiei, decît dacă e vorba de virtute; îşi deschide inima spre cel sărac mai curînd decît spre cel avut, stă alături de cel nevinovat, mai curînd decît de cel puternic; se bucură alături de cel sincer, nu alături de cel ce linguşeşte; harul îndeamnă neobosit la haruri tot mai mari, ca, prin virtute, omul să se asemene tot mai mult cu Fiul lui Dumnezeu.

15. Aflată la ananghie şi strîmtorare, firea cîrteşte; harul îndură însă fără să crîcnească orice oropsire.

16. Firea aduce totul la sine, se zbate să-şi facă dreptate; harul, în schimb, atribuie totul lui Dumnezeu, de unde toate îşi au, de altfel, izvorul; nu se laudă, pentru sine, cu nimica bun, nu se încumetă să se mîndrească de nimic; nu stîrneşte vrajbă, nu pune spusele sale mai presus de ale altora; toate părerile şi cunoştinţele sale le supune înţelepciunii eterne şi cercetării ochiului dumnezeiesc. Firea e ahtiată să afle taine şi noutăţi; vrea să se pună pe sine în văzul lumii, ţine să adulmece cu simţurile cît mai multe; vrea să fie cunoscută, mereu de faţă acolo unde răsună laudele şi tămîierile lumii. Harului însă nu-i pasă de noutăţi şi lucruri de mirare, căci ştie bine că toate purced din străvechea stricăciune, că pe acest pămînt nimic nu-i nou cu adevărat şi trainic. Harul îndrumă simţurile la înfrînare, le fereşte de desfătările zadarnice şi de arătarea de sine; cele de laudă şi vrednice de mirare ştie să le învăluiască în umilinţă; în toate şi în totul ştie să caute folosul adevărat, rodul laudei şi cinstirii lui Dumnezeu. Nu-i place să vorbească în gura mare despre sine, ci în toate darurile primite urmăreşte un singur lucru: ca Dumnezeu să fie binecuvîntat, căci toate purced din mărinimia fără margini a iubirii sale.

17. Asemenea har e o lumină suprafirească deosebită, dăruită de Dumnezeu însuşi drept semn şi arvună a mîntuirii veşnice a celor aleşi; ea înalţă pe om de la cele pămînteşti la iubirea bunurilor cereşti: dintr-o fiinţă trupească face astfel una spirituală. Prin urmare, cu cît firea omenească este mai mult ţinută în frîu şi îngenuncheată, cu atît mai mare este harul revărsat asupra sufletului; cercetat astfel zi de zi, omul lăuntric se primeneşte necontenit, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 

"Imitatiunea lui Cristos" scrisa de Thomas de Kempis

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu cele mai pretioase Haruri si sa va daruiasca Pace, Iubire, Bucurie !