Să trecem de la robia păcatului la libertatea binelui!

 

  Mesajul Urbi et Orbi al Papei Francisc la Învierea lui Cristos: Să trecem de la robia păcatului la libertatea binelui!

Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru, Mesajul de Paşti al Papei Francisc, primul din pontificatul său.

„Dragi fraţi şi surori din Roma şi din lumea întreagă, Paşti Fericit!

 

Ce mare bucurie pentru mine să vă dau această veste: Cristos a înviat! Aş vrea să ajungă în toate casele, în toate familiile, mai ales acolo unde este mai multă suferinţă, în spitale, la închisori… 

Mai presus de toate aş dori să ajungă la toate inimile, pentru că Dumnezeu aici vrea să semene această Veste Bună: 

Isus a înviat, există speranţă pentru tine, nu mai eşti sub jugul păcatului, al răului! A învins iubirea, a învins îndurarea!

 

Şi noi, asemenea femeilor discipole ale lui Isus, care au mers la mormânt şi l-au găsit gol, ne putem întreba ce înseamnă acest eveniment (cfr. Lc 24,4). Ce înseamnă că Isus a înviat? Înseamnă că iubirea lui Dumnezeu este mai tare decât răul şi decât chiar moartea, înseamnă că iubirea lui Dumnezeu poate transforma viaţa noastră, să facă să înflorească acele regiuni de deşert care există în inima noastră.

Aceeaşi iubire prin care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om şi a mers până la capăt pe calea umilinţei şi a dăruirii de sine, până în iad, în abisul separării de Dumnezeu, aceeaşi iubire îndurătoare a inundat de lumină trupul mort al lui Isus şi l-a transfigurat, l-a făcut să treacă în viaţa veşnică. Isus nu a revenit la viaţa de dinainte, la viaţa pământească, dar a intrat în viaţa glorioasă a lui Dumnezeu şi a intrat aici cu omenitatea noastră, ne-a deschis la un viitor de speranţă.

Iată ce este Paştele: este ieşirea, trecerea omului de la robia păcatului şi a răului la libertatea iubirii şi a binelui. Pentru că Dumnezeu e viaţă, numai viaţă, şi slava lui suntem noi, omul cel viu (cfr Ireneu, Adversus haereses, 4,20,5-7).

Dragi fraţi şi surori, Cristos a murit şi a înviat o dată pentru totdeauna şi pentru toţi, dar forţa Învierii, această trecere de la robia păcatului la libertatea binelui, trebuie să se concretizeze în orice timp, în spaţiile concrete ale existenţei noastre, în viaţa noastră de fiecare zi. Prin câte pustiuri trebuie să treacă, şi astăzi, fiinţa umană! Mai ales pustiul dinlăuntrul său, când lipseşte iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, când lipseşte conştiinţa de a fi păzitor a tot ceea ce Creatorul ne-a dăruit şi ne dăruieşte. Dar îndurarea lui Dumnezeu poate să facă să înflorească chiar şi pământul cel mai uscat, poate să redea viaţă oaselor uscate (cfr Ez 37, 1-14).
Iată, aşadar, îndemnul pe care-l adresez tuturor: să primim harul Învierii lui Cristos!  

Să ne lăsăm reînnoiţi de îndurarea lui Dumnezeu, să ne lăsăm iubiţi de Isus, să lăsăm ca puterea iubirii sale să transforme şi viaţa noastră; şi să devenim instrumente ale acestei milostiviri, canale prin care Dumnezeu să poată iriga pământul, să aibă grijă de întreaga creaţie şi să facă să înflorească dreptatea şi pacea.
Şi, în acest fel, să-i cerem lui Isus înviat, care transformă moartea în viaţă, să schimbe ura în iubire, răzbunarea în iertare, războiul în pace. 

 Da, Cristos este pacea noastră şi prin El implorăm pacea pentru lumea întreagă!

Pace pentru Orientul Mijlociu, în special între israelieni şi palestinieni, care au greutăţi în a găsi calea înţelegerii, pentru a se relua cu curaj şi disponibilitate negocierile şi a pune capăt unui conflict care durează de prea multă vreme. Pace în Irak, pentru ca să înceteze definitiv orice violenţă şi, mai ales, pentru scumpa Sirie, pentru populaţia rănită de conflict şi pentru numeroşii refugiaţi, care aşteaptă ajutor şi mângâiere. Cât sânge a fost vărsat! Şi câte suferinţe vor mai trebui să fie provocate mai înainte de a se găsi o soluţie politică acestei crize?

Pace pentru Africa, spaţiu, în continuare, de conflicte sângeroase. În Mali, pentru ca să se regăsească unitatea şi stabilitatea; şi în Nigeria, unde din nefericire nu încetează atentatele, care ameninţă grav viaţa atâtor persoane nevinovate, şi unde nu puţini, chiar şi copii, sunt luaţi ostatici de grupări teroriste. Pace în estul R. D. Congo şi în R. Centrafricană, unde mulţi sunt constrânşi să-şi abandoneze casele şi încă trăiesc cu frică.

Pace în Asia, mai ales în Peninsula coreeană, pentru ca să se depăşească divergenţele şi să se maturizeze un reînnoit spirit de reconciliere.

Pace lumii întregi, dezbinată în continuare de lăcomia celor care caută câştiguri uşoare, rănită de egoismul care pune în pericol viaţa umană şi familia, egoismul care continuă traficul de persoane, sclavia cea mai răspândită în acest secol XXI. Pace lumii întregi, sfâşiată de violenţa legată de traficul de droguri şi de exploatarea injustă a resurselor naturale! Pace pentru Terra noastră! Isus înviat să aducă mângâiere celor care suferă din cauza calamităţilor naturale şi să ne facă păzitori responsabili ai creaţiei.

 

Dragi fraţi şi surori, tuturor celor care mă ascultaţi, de la Roma şi din orice parte a lumii, vă adresez îndemnul Psalmului: „Lăudaţi-l pe Domnul pentru că este bun, veşnică este îndurarea lui. Să spună acum Israel că este bun, veşnică este îndurarea lui” (Ps 117, 1-2).

La încheierea primului său Mesaj „Urbi et Orbi” la Învierea Domnului, Papa Francisc nu a mai pronunţat saluturile pascale în diferite limbi. În schimb, a adăugat un ultim îndemn:

„Dragi fraţi şi surori, veniţi din orice parte a lumii în această piaţă, inimă a creştinătăţii, şi vouă tuturor, care sunteţi în legătură directă prin mijloacele de comunicare, vă reînnoiesc urările mele: Paşti Fericit!

Duceţi în familiile voastre şi în ţările voastre mesajul de bucurie, speranţă şi pace care an de an, în această zi, se reînnoieşte cu forţă. Domnul înviat, biruitorul păcatului şi al morţii, să fie de sprijin tuturor, mai ales celor mai slabi şi nevoiaşi.

Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră şi mărturia credinţei voastre.

Un gând de recunoştinţă specială pentru darul florilor foarte frumoase, care vin din Ţările de Jos.

Tuturor le repet cu afecţiune: Cristos Înviat să vă călăuzească pe voi toţi şi întreaga omenire pe calea dreptăţii, a iubirii şi a păcii!”. 

sursa: http://ro.radiovaticana.va/news/2013/03/31/mesajul_urbi_et_orbi_al_papei_francisc_la_%C3%AEnvierea_lui_cristos:_s/rom-678516

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Pacea , Iubirea si Bucuria Sa!

Papa Francisc a prezidat celebrarea Patimii Domnului în bazilica San Pietro

 

La un briefing cu jurnaliştii, directorul Sălii Vaticane de Presă, pr. Federico Lombardi a prezentat celebrările pascale prezidate pentru prima dată de Papa Francisc. În acelaşi cadru, pr. Lombardi a spus că joi, după Sf. Liturghie a Crismei în bazilica vaticană, Papa Francisc i-a telefonat Papei Emerit Benedict XVI pentru a-şi exprima comuniunea şi afecţiunea în ziua în care preoţii îşi reînnoiesc făgăduinţele sacerdotale. În aceeaşi zi, Sfântul Părinte a luat prânzul împreună cu şapte preoţi care-şi desfăşoară apostolatul în domeniul carităţii.

 

Revenind la zilele Sfântului Triduum Pascal, Papa a prezidat în Vinerea Sfântă, la ora 17.00, în bazilica San Pietro, Celebrarea Pătimirii Domnului. După cum se ştie, Vinerea Sfântă este zi aliturgică, drept care Papa a prezidat Liturgia Cuvântului, Rugăciunea Universală, Adorarea Sfintei Cruci şi Ritul Sfintei Împărtăşanii. Deosebit de impresionant, a mai spus pr. Lombardi la briefing, este momentul Adorării Sfintei Cruci când Papa a coborât de la scaunul liturgic pentru a merge să se închine Sfintei Cruci, care i-a fost prezentată de un diacon, dându-şi jos haina liturgică şi rămânând, deci, numai cu alba şi stola în semn de pocăinţă.

La celebrarea Patimii Domnului predica a fost prezentată de părintele franciscan capucin Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale, a vorbit despre misterul răscumpărării în Cristos Isus. Redăm mai jos un fragment din predică:

„Am ajuns pe culmea Anului Credinţei şi la momentul său decisiv. Aceasta este credinţa care mântuieşte, «credinţa care învinge lumea» ( 1 In 5,5). Credinţa – modul prin care facem să devină a noastră, mântuirea săvârşită de Cristos, ne înveşmântăm cu mantia dreptăţii. Pe de o parte, avem mâna deschisă a lui Dumnezeu care-i oferă omului harul său; pe de alta, mâna omului care se întinde să-l primească prin intermediul credinţei. Noul şi veşnicul Legământ este pecetluit printr-o strângere de mână între Dumnezeu şi om.

În această zi avem posibilitatea de a lua hotărârea cea mai importantă a vieţii, cea care deschide larg porţile veşniciei: să credem! Să credem «că Isus a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru ca noi să fim justificaţi» (cfr. Rom 4,25).

(…) Ceva extraordinar! În această Sfântă Vineri, celebrată în Anul Credinţei şi în prezenţa noului succesor al lui Petru, ar putea fi, dacă vrem, începutul unei vieţi noi. Episcopul Ilariu de Poitiers, convertit la creştinism la o vârstă matură, gândindu-se la viaţa sa dinainte spunea: «Mai înainte de a te cunoaşte, eu nu existam».

Ceea ce ni se cere este numai să nu ne ascundem ca Adam după ce a păcătuit, să recunoaştem că avem nevoie de a fi justificaţi; să nu ne auto-justificăm. Vameşul din parabolă a urcat la templu şi a făcut o scurtă rugăciune: «Doamne, fie-ţi milă de mine, păcătosul!» Şi Isus spune că acesta s-a întors acasă «justificat», adică îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, a fost iertat, schimbat într-o nouă făptură, şi cred că fredona un cântec de bucurie în inima sa (Lc 18,14). Ce a făcut el ieşit din comun? Nimic, s-a pus în adevăr înaintea lui Dumnezeu, şi este singurul lucru de care Dumnezeu are nevoie ca să acţioneze”. 

sursa :  http://ro.radiovaticana.va/news/2013/03/29/papa_francisc_a_prezidat_celebrarea_patimii_domnului_%C3%AEn_bazilica_sa/rom-678178

Discursul Sfântului Părinte Francisc
după celebrarea Căii Crucii la Colosseum
Vinerea Mare, 29 martie 2013


Iubiţi fraţi şi surori,

Vă mulţumesc că aţi participat numeroşi la acest moment de rugăciune intensă. Şi le mulţumesc şi tuturor celor care s-au unit cu noi prin intermediul mijloacelor de comunicare,
 în special persoanelor bolnave şi în vârstă.

Nu vreau să adaug multe cuvinte. 

În această noapte trebuie să rămână un singur cuvânt, care este Crucea însăşi. Crucea lui Isus este Cuvântul cu care Dumnezeu a răspuns răului lumii. Uneori ni se pare că Dumnezeu nu răspunde răului, că rămâne în tăcere. În realitate, Dumnezeu a vorbit, a răspuns, şi răspunsul său este Crucea lui Cristos: un Cuvânt care este iubire, milostivire, iertare. Este şi judecată: Dumnezeu ne judecă iubindu-ne. Dacă primesc iubirea sa sunt mântuit, dacă o refuz sunt condamnat, nu de El, ci de mine însumi, pentru că Dumnezeu nu condamnă, El doar iubeşte şi mântuieşte.

Iubiţi fraţi, cuvântul Crucii este şi răspunsul creştinilor dat răului care continuă să acţioneze în noi şi în jurul nostru. Creştinii trebuie să răspund răului cu binele, luând asupra lor crucea, asemenea lui Isus. În seara aceasta am auzit mărturia fraţilor noştri din Liban: ei sunt cei care au compus aceste frumoase meditaţii şi rugăciuni. Le mulţumim din inimă pentru acest serviciu şi mai ales pentru mărturia pe care ne-o dat. 

Am văzut asta când Papa Benedict a mers în Liban: am văzut frumuseţea şi forţa comuniunii creştinilor din acea Ţară şi a prieteniei atâtor fraţi musulmani şi a multor altora. A fost un semn pentru Orientul Mijlociu şi pentru întreaga lume: un semn de speranţă.

Aşadar, să continuă această Via Crucis în viaţa de toate zilele. Să mergem împreună pe calea Crucii, să mergem purtând în inimă acest Cuvânt de iubire şi de iertare. Să mergem aşteptând Învierea lui Isus care ne iubeşte aşa de mult. Este în întregime iubire!

 

sursa:http://www.magisteriu.ro/discursul-papei-dupa-celebrarea-caii-crucii-2013/

 

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu toate Harurile ce se revarsa din Sfanta Sa Patimire!

Papa la Liturghia Sfinţirii Crismei: preoţii să fie păstori cu mirosul oilor turmei încredinţate

Fiţi păstori, nu gestionari sau intermediari: este îndemnul vibrant pe care papa Francisc l-a adresat joi dimineaţă preoţilor la Liturghia Sfinţirii uleiurilor - Uleiul Bolnavilor, Uleiul Catehumenilor şi Sfântul Mir sau Sfânta Crismă. Liturghia a fost oficiată în Bazilica Sfântul Petru împreună cu cardinali, episcopi şi circa 1600 de preoţi prezenţi zilele acestea la Roma. Papa Francisc în prima sa celebrare a Joii Sfinte ca episcop al Romei a invitat preoţii să iasă fiecare din ale sale şi să se ducă în periferii, acolo unde poporul suferă şi este mai expus la cei care vor să jefuiască credinţa şi care sunt, în definitiv, mai dispuşi să primească mesajul salutar al Evangheliei.

În ziua în care preoţii reînnoiesc promisiunile făcute în momentul hirotonirii preoţeşti, papa Francisc a subliniat că face bine „să simţi pe umeri şi în inimă povara şi chipul poporului nostru credincios, ale sfinţilor şi martirilor noştri”, să ai numele lor scrise în inimă. Apoi, referindu-se la figura lui Aaron ale cărui barbă şi vesminte îi erau unse cu uleiul Domnului a spus că „preotul bun se recunoaşte după felul cum este uns poporul pe care îl păstoreşte:
 

• Când lumea noastră este unsă cu uleiul bucuriei se simte: de exemplu, când iese de la Liturghie cu faţa unuia care a primit o veste bună.

„Ungerea - a spus - nu este pentru a ne parfuma pe noi înşine şi cu atât mai puţin pentru ca să o păstrăm închisă într-un vas, întrucât uleiul ar deveni rânced şi inima amară”. Valorează ungerea, a subliniat, nu funcţia. Şi a adăugat: poporului nostru „îi place Evanghelia predicată”, „când luminează situaţiile de la margine, ’periferiile’ unde poporul credincios este mai expus la invazia tuturor celor care vor să-i jefuiască credinţa”:
 

• Lumea ne mulţumeşte deoarece simte că ne-am rugat cu realităţile vieţii sale de fiecare zi, cu necazurile şi bucuriile sale, cu neliniştile şi speranţele sale.

„Şi când simte că parfumul Celui Uns, parfumul lui Cristos - a continuat - ajunge prin intermediul nostru, este încurajată să ne încredinţeze tot ceea ce doreşte să ajungă la Domnul.
 

• ’Rugaţi-vă pentru mine, părinte, căci am această problemă’, ’binecuvântaţi-mă’, ’rugaţi-vă pentru minte’, sunt un semn că ungerea a ajuns la margine mantiei, căci este transformată în rugă stăruitoare, suplică poporului lui Dumnezeu.

Când suntem în această relaţie cu Dumnezeu şi cu Poporul său şi harul trece prin noi - a mai spus Pontiful - atunci suntem preoţi, mijlocitori între Dumnezeu şi oameni.

• Ceea ce vreau să subliniez este că trebuie să reînsufleţim harul şi să intuim în orice cerere, uneori nepotrivită, alteori pur materială sau de-a dreptul banală - dar este aşa doar în aparenţă - dorinţa oamenilor noştri de a fi unşi cu uleiul parfumat, întrucât ştie că noi îl avem.
Papa Francisc a amintit astfel episodul din Evanghelie despre vindecarea femeii cu scurgere de sânge care atinge marginea mantiei lui Isus. În acel moment, a spus, Domnul Isus întruchipa întreaga frumuseţe a lui Aaron, dar frumuseţea sa este ascunsă şi ea „străluceşte numai pentru acei ochi plini de credinţă ai femeii care suferea pierderi de sânge. Dar până şi ucenicii nu înţeleg, din contra Domnul „simte forţa ungerii divine ce îi ajunge la bordurile mantiei”:

• Aşa e nevoie să ieşim şi să experimentăm ungerea noastră, puterea şi eficienţa ei răscumpărătoare: în ’periferiile’ unde e suferinţă. e sânge vărsat, orbire ce doreşte să vadă, sunt prizonieri ai atâtor patroni răi.

„Să nu credem că în auto-experienţe sau în introspecţiile reiterate îl întâlnim pa Domnul”, a avertizat. Cursurile de autoajutorare în viaţa preoţească „pot fi utile”, însă a trăi trecând de la un „curs la altul” - a fost avertismentul său - duce la „a deveni pelagieni, la minimalizarea puterii harului”:

• Cine nu iese din ale sale, în loc să devină mijlocitor, devine puţin câte puţin un intermediar, un gestionar. Toţi cunoaştem diferenţa: intermediarul şi gestionarul ’îşi au deja plata’ şi întrucât nu-şi pun în joc propria piele, inima lor, nu primesc o mulţumire simţită ce vine din inimă.

De aici, a constatat papa Francisc, derivă insatisfacţia unora care „sfârşesc prin a fi trişti şi transformaţi” într-un fel de „colecţionari de antichităţi sau de noutăţi, în loc să fie păstori care au impregnat în ei mirosul oilor”:
 

• Aceasta o cer de la voi: să fiţi păstori cu mirosul oilor, păstori în mijlocul turmei proprii şi pescar de oameni.
Este adevărat, a admis Pontiful, că „aşa-zisa criză de identitate sacerdotală ne ameninţă pe toţi şi se reduce la o criză de civilizaţie”. Cu toate acestea, a spus cu cuvinte de încredere, „dacă ştim să frângem valul ei, noi vom înainta în larg în numele Domnului şi vom arunca mrejele”. În fine, papa Francisc nu a omis să ceară credincioşilor să fie aproape de preoţii lor „cu afecţiunea şi rugăciunile lor pentru ca să fie mereu păstori după inima lui Dumnezeu”.

sursa: http://ro.radiovaticana.va/news/2013/03/28/papa_la_liturghia_sfin%C5%A3irii_crismei:_preo%C5%A3ii_s%C4%83_fie_p%C4%83stori_c/rom-677768

Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va ocroteasca!

Avortul, Muzica Rock şi Masoneria - demascate (film întreg)

Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va ocroteasca!

Intelecpciune...lumina ...iubire... cu Sfantul Josemaria Escriva

Va ofer cu mult drag cateva clipuri cu pretioasele invataturi ale Sfantului Josemaria Escriva:

  


 Dumnezeu sa va binecuvanteze cu infinita Sa Iubire!

Cardinalul Bergoglio: Mesaj pentru Anul Credinţei .Extraordinar !

Prezentăm în cele ce urmează traducerea mesajului pentru Anul Credinţei al Cardinalului Jorge Mario Bergoglio, adresat Arhidiecezei de Buenos Aires în octombrie 2012, la începutul Anului Credinţei, înainte de a fi ales în Scaunul Sfântului Petru, ca Papa Francisc.

Uşa închisă, simbolul epocii actuale

Dragi fraţi şi surori,

Una dintre experienţele cele mai traumatizante din ultimii zeci de ani este să găseşti uşile închise. Încetul cu încetul, creşterea nesiguranţei ne-a făcut să baricadăm uşile, să folosim mijloace de supraveghere, sa instalăm camere de monitorizare şi să îi privim cu suspiciune pe străinii care ne sună la uşă. Şi totuşi, există locuri unde uşile rămân încă deschise.

Uşa închisă este simbolul epocii actuale. Iar acesta e mult mai mult decât un simplu fapt sociologic; este o realitate existenţială care se impune ea însăşi ca un mod de viaţă, o modalitate de confruntare cu realitatea, cu ceilalţi şi cu viitorul. 

Uşa zăvorâtă a casei mele, locul vieţii mele intime, al viselor, speranţelor, suferinţelor şi clipelor de fericire, rămâne închisă pentru ceilalţi. Şi nu este vorba aici numai de casa fizică, ci de întreaga mea viaţă, de inima mea. Pe zi ce trece sunt tot mai puţini cei care îmi pot trece pragul. Siguranţa uşilor baricadate apără nesiguranţa unei vieţi care devine din ce în ce mai fragilă şi mai puţin deschisă în faţa bogăţiilor vieţii şi iubirii celorlalţi.

Imaginea unei uşi deschise este dintotdeauna simbolul luminii, prieteniei, fericirii, libertăţii şi încrederii. 

Ce multă nevoie avem să le redobândim!

 Uşa închisă ne răneşte, ne slăbeşte şi ne separă. 

 Începem Anul Credinţei şi în mod paradoxal, imaginea pe care ne-o propune Papa este aceea a uşii, a unei uşi prin care trebuie să trecem ca să fim în stare să găsim ceea ce ne trebuie atât de mult. Biserica, prin glasul şi inima Păstorului ei, Papa Benedict al XVI-lea, ne invită să trecem pragul, să facem un pas liber în interioritate: să ne însufleţim noi înşine ca să intrăm într-o nouă viaţă.

Expresia “uşa credinţei” aduce aminte de Faptele Apostolilor: “Când au ajuns acolo, au adunat comunitatea şi au relatat tot ceea ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum le-a deschis şi păgânilor uşa credinţei” (Fapte 14,27). Dumnezeu preia întotdeauna iniţiativa şi El nu doreşte să excludă pe nimeni. Dumnezeu bate la uşa inimii noastre: “Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi îmi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu Mine” (Apocalips 3,20). Credinţa este graţie divină, este darul lui Dumnezeu. “Numai crezând creşte şi se întăreşte credinţa; nu există altă posibilitate pentru a avea certitudinea cu privire la propria viaţă decât abandonarea, într-un crescendo continuu, în mâinile unei iubiri care este experimentată mereu mai mare, pentru că îşi are originea sa în Dumnezeu” (Porta fidei 7).

A păşi prin această uşă înseamnă să începem călătoria care durează întreaga noastră viaţă, trecând prin faţa atâtor uşi care ni se deschid astăzi înainte, multe dintre ele uşi false, uşi care ne invită într-o manieră foarte atrăgătoare dar mincinoasă să abandonăm calea, promiţându-ne o fericire narcisistă, deşartă, care are şi un termen de valabilitate: uşile care au condus aici vor determina mai devreme sau mai târziu suferinţă şi confuzie, fiindcă sunt uşi care duc la drumuri centrate asupra sinelui şi care se vor sfârşi fără să prezinte vreo garanţie pentru viitor. 

Şi în timp ce uşile caselor sunt închise, uşile super-magazinelor sunt întotdeauna deschise.

Trec prin uşa credinţei, îi calc pragul, atunci când se proclamă Cuvântul Domnului şi inima însăşi mi se lasă modelată de harul care transformă. Harul are un nume concret şi acest nume este Isus. Isus este poarta (Ioan 10,9). El şi numai El este şi va fi întotdeauna poarta. Nimeni nu merge la Tatăl decât prin El (Ioan 14,6). Dacă Isus nu este, nici cale spre Dumnezeu nu este. În calitate de poartă, El deschide calea spre Domnul, iar ca Bun Păstor, numai el este Cel care are grijă de noi cu preţul vieţii Sale.

Isus este poarta şi El bate la poarta noastră ca să îi dăm voie să intre în viaţa noastră. “Nu vă fie teamă. Deschideţi larg porţile pentru Cristos”, spunea Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea la începutul slujirii sale ca Pontif. Să ne deschidem poarta inimii, aşa ca discipolii din Emaus, să îi cerem să rămână cu noi pentru ca noi să putem trece prin poarta credinţei şi Domnul însuşi să ne facă să înţelegem motivele pentru care credem, astfel încât să putem după aceea să mergem şi să îl vestim. 

Credinţa implică faptul că ne-am hotărât să fim cu Domnul, să trăim cu El şi să împărtăşim aceasta cu fraţii şi surorile noastre. Aducem mulţumiri Domnului pentru şansa de a ne valorifica viaţa în calitate de copii ai Săi prin călătoria credinţei, care începe în viaţa noastră prin apa Botezului, acea rouă rodnică şi fără sfârşit, care ne face copii ai Domnului şi fraţi şi surori în Biserică.

Scopul, obiectivul acestui An al Credinţei este acela de a ne întâlni cu Dumnezeu cu care am intrat deja în comuniune şi care doreşte să ne reconstituie, să ne purifice, să ne crească şi să ne sfinţească, să ne dăruie fericirea pe care inima noastră o imploră. Începutul acestui An al Credinţei este chemarea adresată nouă de a aprofunda în viaţa noastră credinţa pe care deja am primit-o. A mărturisi credinţa prin viu grai înseamnă a o trăi în inimi şi a o arăta prin fapte: e o mărturie şi o angajare publică totodată. Discipolul lui Cristos, copil al Bisericii, nu se va gândi niciodată că a crede este o problemă strict personală. Dimpotrivă, a crede înseamnă o provocare puternică de zi cu zi, a fi convins că acela care a început în noi lucrarea cea bună o va continua, desăvârşind-o, până în ziua lui Isus Cristos (Filipeni 1,6).Uitându-ne la noi, discipolii care suntem misionari, ne putem întreba ce provocare anume implică pentru fiecare trecerea pragului credinţei?

A trece pragul credinţei

A trece pragul credinţei ne face să descoperim că, deşi s-ar părea că moartea este cea care domneşte sub diferite forme şi că istoria este dominată de legea celui mai puternic sau a celui mai viclean şi că ura şi ambiţia sunt forţele care conduc cele mai multe din luptele oamenilor, suntem totuşi pe deplin convinşi că această realitate tristă poate şi trebuie să se schimbe cu totul, fiindcă “dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?”

 (Romani 8,31.37).

A trece acest prag al credinţei presupune să nu ne ruşinăm să avem o inimă de copil care, fiindcă crede încă în lucruri imposibile, poate să mai trăiască în speranţă, care este singurul lucru în stare să dea sens şi să transforme istoria. Înseamnă să ceri fără încetare, să te rogi cu neistovită putere şi să fii astfel în adoraţie, încât viziunea ta să poată fi transfigurată în realitate.

A trece pragul credinţei ne face să cerem ca fiecare să avem aceeaşi atitudine interioară “pe care o are Cristos Isus” (Filipeni 2,5), astfel încât fiecare să poată găsi o nouă modalitate de gândire, de comunicare interpersonală, de grijă faţă de ceilalţi, de respect reciproc, de a fi împreună o familie, de a ne planifica viitorul, de a trăi în iubire vocaţia.

A trece pragul credinţei înseamnă să fii activ, să crezi în puterea Sfântului Duh prezent în Biserică şi care se vede şi în semnele timpului. Înseamnă să te alături mişcării constante a vieţii şi istoriei, fără să cazi într-un defetism paralizant conform căruia numai ceea ce era înainte este bun. Este absolut necesar să gândeşti altfel, să oferi sugestii noi, creativitate, să “frămânţi” viaţa cu noua plămadă a dreptăţii şi sfinţeniei (cf. 1Corinteni 5,8).

A trece pragul credinţei implică să avem ochi să ne minunăm şi inimă care să nu fie obişnuită cu lenea, care să fie în stare să recunoască faptul că atunci când o femeie dă naştere unui prunc înseamnă un nou pariu pentru viaţă şi viitor; că, atunci când veghem asupra inocenţei copiilor, asigurăm adevărul zilei de mâine şi atunci când tratăm cu delicateţe viaţa dedicată a unui vârstnic acţionăm cu dreptate şi iubire faţă de propriile noastre rădăcini.

A trece pragul credinţei înseamnă munca trăită cu demnitate şi vocaţie, a sluji cu abnegaţia celui care revine mereu şi începe mereu, fără să obosească, de parcă tot ce ar fi făcut până atunci nu înseamnă decât un singur pas în drumul spre Împărăţie, spre împlinirea vieţii. Este aşteptarea tăcută după o zi de semănat: este contemplarea recoltei, mulţumind Domnului pentru că a făcut-o bună, rugându-l să nu părăsească lucrul mâinilor sale (Psalmul 137).

A trece pragul credinţei înseamnă să luptăm pentru libertate şi viaţă împreună cu toţi ceilalţi, chiar şi atunci când alţii ne pun piedici, având certitudinea că Domnul ne cere să trăim corect, să iubim bunătatea şi să mergem cu umilinţă împreună cu Dumnezeu (Mica 6,8).

A trece pragul credinţei înseamnă o convertire continuă a atitudinii interioare, a felului şi modalităţilor în care ne ducem viaţa. Aceasta cere o reformulare, nu o peticire sau o cosmetizare. Înseamnă a accepta noua formă pe care Isus Cristos o întipăreşte în cel care este atins de mâna Lui şi de Evanghelia vieţii Lui. Înseamnă să faci ceva cu totul nou pentru societate şi Biserică, fiindcă “dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă” 

 (2Corintei 5,17).

A trece pragul credinţei ne face să iertăm şi să ştim să surâdem. Înseamnă să ne apropiem de fiecare persoană care trăieşte la marginea existenţei umane şi să o chemăm pe nume. Înseamnă să avem grijă de slăbiciunea celui slab şi să îi sprijinim picioarele care îi tremură, fiind siguri că tot ceea ce facem pentru cel mai mic dintre fraţii noştri, lui Isus însuşi i-am făcut

 (Matei 25,40).

A trece pragul credinţei ne impune să celebrăm viaţa. Să ne lăsăm transformaţi fiindcă am fost făcuţi “unul” cu Isus la masa Euharistiei celebrate în comunitate şi, pornind de aici, mâinile şi inima noastră să fie ocupate cu munca la marele plan al Împărăţiei: şi toate celelalte ni se vor adăuga (Matei 6,33).

A trece pragul credinţei înseamnă a trăi în spiritul Conciliului Vatican II şi al documentului de la Aparecida (document al Episcopilor din America Latină şi Caraibe – n.tr.), într-o Biserică cu uşile larg deschise, nu numai pentru a primi, ci în esenţă, pentru a ieşi şi a umple străzile şi oamenii timpurilor noastre cu Vestea cea Bună.

A trece pragul credinţei presupune, în Biserica noastră arhidiecezană, că suntem convinşi de misiunea pe care o avem – aceea de a fi o Biserică vie, care se roagă şi munceşte, cu orientare misionară.

A trece pragul credinţei înseamnă în mod absolut acceptarea noutăţii lui Isus cel Înviat, înviat în sărmanul nostru trup ca să îl facă semn pentru o viaţă nouă.

Meditând asupra tuturor acestor lucruri, să privim la Maria. Fie ca ea, Fecioara Mamă, să ne însoţească atunci când trecem pragul credinţei şi să îl aducă pe Duhul Sfânt asupra Bisericii, ca la Nazaret, pentru ca, la fel ca şi ea, să îl putem adora pe Domnul şi să mergem să vestim lucrurile mari pe care le-a făcut în noi.

Cardinal Jorge Bergoglio SJ

sursa :  http://lumea.catholica.ro/2013/03/cardinalul-bergoglio-mesaj-pentru-anul-credintei/

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele  Haruri de care aveti mai mare nevoie!

"Dacă iubeşte Crucea, creştinul nu poate fi trist şi nu trebuie să permită ca răul să-i răpească speranţa"

Dacă iubeşte Crucea, creştinul nu poate fi trist şi nu trebuie să permită ca răul să-i răpească speranţa: este mesajul pe care Sfântul Părinte Francisc l-a oferit tinerilor şi întregii Biserici la Sf. Liturghie solemnă din Duminica Floriilor, celebrată în Piaţa San Pietro cu participarea a circa 200 de mii de persoane. Papa a transmis un salut special tinerilor din lumea întreagă, dându-le întâlnire la Ziua Mondială a Tineretului de la Rio de Janeiro, în luna iulie a anului curent.

 

Mai întâi, un îndemn adresat lumii întregi: nu lăsaţi să vă fie furată speranţa. Apoi, unul pentru tineri: spuneţi lumii că e frumos să-l urmezi pe Isus. În fine, unul pentru toţi: dacă cineva e creştin, este deja un om fericit, pentru că Crucea iubită conduce la bucurie.

În Piaţa Sf. Petru plină până la refuz, unde ramurile de palmier şi plantele de măslin au evocat, într-o splendidă zi de primăvară, atmosfera de la Ierusalim de acum două mii de ani, Papa Francisc a făcut, pentru prima dată în noua sa condiţie, lectura dramei care a schimbat lumea în bine pentru totdeauna. O schimbare săvârşită nu prin mijloacele aclamate de gândirea lumească, ci pe calea străbătută de Cristos, rege fără de coroană, la intrarea în Ierusalim, şi pe calea Crucii, cu o coroană de spini pe cap, când aclamaţiile „osana” s-au transformat în batjocură şi ramurile de palmier, în cuie.

După cum ne-a obişnuit în numai câteva zile de pontificat, Papa Francisc a scos la suprafaţă din adâncul inimilor trei cuvinte cheie, pentru ca, odată încărcate cu semnificaţia misterului celebrat în Duminica Floriilor, să le restituie interiorităţii personale.

„Isus intră în Ierusalim”, a spus Papa la începutul predicii. „Mulţimea discipolilor îl însoţeşte în sărbătoare, hainele sunt întinse înaintea lui, se vorbeşte de minunile pe care le-a săvârşit, se înalţă un strigăt de laudă: «Binecuvântat cel ce vine, regele, în numele Domnului. Pace în cer şi mărire în înaltul cerurilor» (Lc 19,38). (…) Este o scenă frumoasă, plină de lumină, de lumina iubirii lui Isus şi a inimii sale, de bucurie şi sărbătoare. La începutul Sfintei Liturghii, am repetat-o şi noi. Am ridicat şi noi ramurile de palmier. Şi noi l-am primit pe Isus, şi noi ne-am arătat bucuria de a-l însoţi, de a-l şti aproape, prezent în noi şi în mijlocul nostru, ca prieten, frate şi rege, ca far de lumină pentru viaţa noastră. Isus este Dumnezeu dar s-a înjosit pentru ca să meargă împreună cu noi. Este prietenul nostru, fratele nostru. El ne luminează pe cale şi în acest fel noi l-am primit astăzi”. De aici, prima subliniere a Papei:
 

● „Acesta este primul cuvânt pe care aş vrea să vi-l spun: bucuria!  

Să nu fiţi niciodată bărbaţi trişti şi femei triste: un creştin nu poate să fie trist niciodată! Nu vă lăsaţi niciodată luaţi de descurajare! Bucuria noastră nu provine din faptul că suntem stăpâni pe multe lucruri, ci din faptul că am întâlnit o Persoană, pe Isus, care este în mijlocul nostru; bucuria noastră se naşte din cunoaşterea faptului că împreună cu El nu suntem niciodată singuri, nici în momentele mai grele, nici când pe drumul vieţii întâlnim probleme şi obstacule care par de nedepăşit, şi nu sunt puţine! Şi în acest moment vine duşmanul, vine diavolul, cu asemănare de înger de cele mai multe ori şi ne spune cu viclenie cuvântul său. Nu-l ascultaţi! Să-l urmăm pe Isus! Noi îl însoţim, îl urmăm pe Isus, dar mai ales, ştim că El ne însoţeşte şi ne ia pe umerii săi: aici se află bucuria noastră, speranţa pe care trebuie să o ducem în lume. Şi, vă rog, nu lăsaţi să vă fie furată speranţa! Nu lăsaţi să vi se fure acea speranţă pe care Isus o dăruieşte nouă!”

La auzul acestor cuvinte, s-ar părea că adunarea liturgică tresare, fiind până atunci absorbită de lecturile şi Evanghelia Pătimirii. Orizontul sufletelor se lărgeşte la fel ca orizontul cerului, mai mult senin în această dimineaţă de duminică, presărat cu câţiva nori decorativi. Iar Papa Francisc reia firul promisiunii pentru a strecura în atenţie mesajul Evangheliei.
 

● „Al doilea cuvânt. De ce Isus intră în Ierusalim, sau, mai bine zis, cum intră Isus în Ierusalim? 

Mulţimea îl aclamă ca rege. Şi El nu se opune, nu-i cere să tacă (cfr. Lc 19,39-40). Dar ce fel de rege este Isus? Să-l privim mai bine: călăreşte un măgăruş, nu are o cohortă în preajma lui, nu este înconjurat de armate ca simbol al puterii. Cei care îl primesc sunt oamenii simpli, lumea smerită, care deţine simţul de a vedea în Isus ceva mai mult: are simţul credinţei, care o face să spună: acesta este Mântuitorul. Isus nu intră în Cetatea Sfântă ca să primească onorurile rezervate regilor pământeşti, celor care deţin puterea, celui care stăpâneşte; intră ca să fie biciuit, batjocorit şi umilit, cum prevesteşte Isaia în Prima Lectură (Is 50,6). Intră ca să primească o coroană de spini, un băţ, o mantie de purpură. Regalitatea lui primeşte batjocură. Intră ca să urce pe Calvar cu povara lemnului. Iată, aşadar, al doilea cuvânt: crucea. Isus intră în Ierusalim ca să moară pe Cruce. Şi tocmai aici străluceşte regalitatea sa după Dumnezeu: tronul său de rege este lemnul Crucii! Mă gândesc – a continuat Papa Francisc – la cele pe care Benedict XVI le spunea cardinalilor: 

«Voi sunteţi principi, dar ai unui Rege răstignit. Acela este tronul lui Isus». 

Isus, a reluat Papa Francisc, ia asupra sa crucea. De ce crucea? Pentru că Isus ia asupra sa răul, murdăria, păcatul lumii, păcatul nostru, şi o curăţă, o spală cu sângele său, cu îndurarea, cu iubirea lui Dumnezeu. Să ne uităm în jur: câte răni pe care răul le face omenirii! Războaie, violenţe, conflicte economice care lovesc în cei mai slabi, pofta de bani, pe care, în realitate, nimeni nu poate să-i ia cu el, trebuie să-i lase. Bunica mea – a spus Papa Francisc – ne spunea pe când eram copii:

 «Giulgiul nu are buzunare». 

Iubirea de bani, puterea, corupţia, dezbinările, crimele împotriva vieţii umane şi împotriva creaţiei! Dar şi – fiecare dintre noi le ştie şi le cunoaşte – păcatele noastre personale: lipsa de iubire şi de respect faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de întreaga creaţie. Isus pe cruce simte greutatea răului şi prin forţa iubirii lui Dumnezeu îl învinge, îl înfrânge la învierea sa. Acesta este binele pe care Isus îl face fiecăruia dintre noi de pe tronul Crucii. Crucea lui Cristos îmbrăţişată cu iubire nu conduce niciodată la tristeţe, ci la bucurie, la bucuria de a fi mântuiţi şi de a face o parte, oricât de mică, din ceea ce a făcut el în ziua morţii sale”.

Sfântul Părinte a subliniat apoi că Duminica Floriilor înseamnă pentru Biserica Catolică şi Ziua Mondială a Tineretului la nivel local:
 

● „Iată al treilea cuvânt: tineri. Dragi tineri, v-am văzut la procesiune, când aţi intrat, şi vă imaginez făcând sărbătoare în jurul lui Isus,

 înălţând ramurile de măslin; 

vă imaginez în timp ce strigaţi numele său 

şi vă arătaţi bucuria de a fi împreună cu El. 

Vouă vă revine o parte importantă în sărbătoarea credinţei! Voi ne aduceţi sărbătoarea credinţei şi ne spuneţi că trebuie să trăim credinţa cu o inimă tânără, întotdeauna, o inimă tânără chiar şi la 70, la 80 de ani! O inimă tânără! Cu Cristos, inima nu îmbătrâneşte niciodată! Şi voi nu vă ruşinaţi de Crucea sa! Mai mult, o îmbrăţişaţi, pentru că aţi înţeles că unul are adevărata bucurie în dăruirea de sine, în ieşirea din cercul sinelui, şi că Dumnezeu a învins răul prin iubirea sa. Voi purtaţi Crucea în pelerinaj pe toate continentele, pe drumurile lumii. O duceţi ca răspuns la îndemnul lui Isus «Mergeţi şi faceţi ucenici toate popoarele» (cfr. Mt 28,19), care este şi tema Zilei Mondiale a Tineretului din acest an. O duceţi ca să spuneţi tuturor că pe Cruce Isus a dărâmat zidul duşmăniei care dezbina oamenii şi popoarele, şi a adus împăcarea şi pacea. Dragi prieteni, începând de astăzi, mă alătur şi eu la drumul pe care voi îl parcurgeţi, pe urmele fericitului Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. Ne apropiem, de acum, de următoarea etapă a acestui mare pelerinaj al Crucii lui Cristos. 

Privesc cu bucurie la apropiata lună iulie, la Rio de Janeiro! Vă dau întâlnire în acest mare oraş al Braziliei! Pregătiţi-vă bine, mai ales spiritual, în comunităţile voastre, pentru ca întâlnirea să fie un semn de credinţă pentru lumea întreagă.

Tinerii trebuie să spună lumii:

«E bun să-l urmezi pe Isus! E bun să mergi cu Isus! E bun mesajul lui Isus! E bun să ieşim din noi înşine, din periferiile lumii şi ale existenţei pentru a-l duce pe Isus!» (…)

 Să cerem mijlocirea Fecioarei Maria. Ea ne învaţă bucuria întâlnirii cu Cristos, iubirea cu care trebuie să-l privim sub Cruce, entuziasmul unei inimi tinere cu care trebuie să-l urmăm în această Săptămână Sfântă şi în toată viaţa noastră!”

sursa: http://ro.radiovaticana.va/news/2013/03/24/papa_francisc_%C3%AEn_duminica_floriilor:_tr%C4%83i%C5%A3i_credin%C5%A3a_cu_bucurie/rom-676491

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Pacea , Iubirea si Bucuria Sa!

Întâlnirea dintre doi Papi: un moment de profundă comuniune

23.03.2013, Castel Gandolfo (Catholica) - Vorbind exclusiv pentru Radio Vatican, directorul biroului de presă al Sfântului Scaun, pr. Federico Lombardi SJ, a oferit detalii despre istorica întâlnire din această dimineaţă dintre Papa Francisc şi Papa emerit Benedict al XVI-lea, o întâlnire pe care a descris-o ca un moment de profundă şi înaltă comuniune. 

A exclus posibilitatea ca Papa Francisc şi Papa Benedict al XVI-lea să apară împreună la balconul reşedinţei de vară, pentru a saluta mulţimea.

 Redăm declaraţia:

Elicopterul a aterizat pe heliportul de la Castel Gandolfo la 12.15, iar maşina cu Papa emerit s-a apropiat de locul aterizării. Sfântul Părinte a fost însoţit de Arhiepiscopul Giovanni Angelo Becciu, substitut în secretarului de stat, Mons. Leonardo Sapienza, regent al Prefecturii Casei Papale, şi Mons. Alfred Xuereb. La coborârea Papei, Papa emerit a mers spre el şi s-au îmbrăţişat. Apoi, după scurte saluturi cu cei prezenţi – Episcopul Marcello Semeraro de Albano şi Saverio Petrillo, directorul Vilelor Pontificale – s-au urcat în maşină: Papa Francisc în dreapta, în locul rezervat Papei, iar Papa emerit în stânga. Mons. Georg Gänswein, prefect al Casei Pontificale, a călătorit cu ei. Astfel, maşina i-a adus pe protagoniştii acestei întâlniri istorice la lift, de unde au urcat în apartamente şi imediat au mers în capelă, pentru un moment de rugăciune.

În capelă, Papa emerit i-a oferit Papei Francisc locul de onoare, dar acesta a spus: “Suntem împreună fraţi” şi au îngenuncheat în acelaşi rând de bănci. După momentul de rugăciune au mers în bibliotecă, unde, la aproximativ 12.30, a început întâlnirea lor privată. 

Această bibliotecă este locul în care în mod normal Papa primeşte la Castel Gandolfo oaspeţii de seamă. Papa Francisc i-a adus o frumoasă icoană ca dar Papei emerit. Este vorba de icoana Fecioarei Smereniei, ca dar pentru marea umilinţă arătată de Papa Benedict al XVI-lea. Discuţiile s-au încheiat la 13.15, durând deci aproximativ 45 de minute. Trebuie notat, privitor la haine, că – aşa după cum s-a spus anterior – Papa emerit poartă o simplă reverendă albă, fără brâu şi manta: acestea sunt cele două detalii care îi disting îmbrăcămintea de cea a Papei Francisc, care poartă şi mantaua şi brâul.

Cei doi secretari, Mons. Georg şi Mons. Xuereb, urmează să ia masa cu ei. Apoi, întâlnirea total privată şi confidenţială se va încheia cu alte discuţii în bibliotecă. Papa emerit îl va însoţi la momentul potrivit pe Papa Francisc înapoi la heliport. Să ne amintim că nu este prima lor întâlnire: este prima întâlnire faţă la faţă, dar Papa Francisc i s-a adresat în repetate ocazii Papei emerit – la prima apariţie în balconul central al Bazilicii San Pietro, iar apoi prin două telefoane date personal: în noaptea alegerii sale, apoi în ziua de sărbătorire a Sf. Iosif (patronul de nume al lui Joseph Ratzinger, devenit Papa Benedict). 

Astfel dialogul a început deja, chiar şi la nivel personal, în timp ce aceasta este doar prima lor întâlnire fizică. Să ne mai amintim şi că Papa emerit şi-a exprimat deja ascultarea necondiţionată faţă de Succesorul său încă de la întâlnirea finală cu Cardinalii, din 28 februarie, şi cu siguranţă la această întâlnire – care a fost un moment de profundă şi înaltă comuniune – va avea ocazia să îşi înnoiască respectul şi ascultarea faţă de Succesorul său, iar Papa Francisc, la rândul lui, cu siguranţă va înnoi recunoştinţa sa şi a întregii Biserici pentru slujirea Papei Benedict din timpul pontificatului acestuia. 

sursa :  http://www.catholica.ro/2013/03/23/intalnirea-dintre-doi-papi-un-moment-de-profunda-comuniune/

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu infinita Sa iubire!

Credinta noastra traieste o certitudine:a crede inseamna a crede dinauntrul Bisericii

Cred in eternitatea lui Dumnezeu ce s-a contopit cu timpul nostru , 

cu timpul meu. In miscarea istovitoare a timpului se dezvolta deja discret viata ce nu mai cunoaste moarte.

Este ea deja in prezent?, da, si este in mine tocmai prin faptul ca eu cred.

Cat de putin trebuie sa infaptuiesc pentru ca ciclul vietii de la nastere la moarte sa ajunga la autentica realitate. Trebuie doar sa cred in a doua venire a Domnului , indurand cu rabdare timpul, acceptandu-l asa amar si dur, purtand spre moarte, fara a afirma ca acest timp ar avea ultimul cuvant, unul care ar fi un nu.

Vrem sa fim vocea celui ce predica in desert, celui care-l striga pe Dumnezeu.

Vrem sa fim oameni ce cheama mereu , chiar daca aceasta chemare pare a se pierde intotdeauna in linistea si singuratatea fara de sfarsit, chiar daca pare ca nu primim niciun raspuns.

Vom auzi raspunsul , iar acesta nu  va fi doar un ecou, o consolare in credinta, ci cuvantul vesnic al lui Dumnezeu ce umple acest vid cu lumina vesnica, adevar vesnic, realitate vesnica si unica ce umple desertul inimii noastre care asteapta adesea fara speranta si fara credinta in pustiul acestei vieti.

Isus este pentru noi raspunsul lui Dumnezeu la intrebarea unica si cuprinzatoare privitoare la esenta noastra. Prin credinta in El , ca ultim raspuns al lui Dumnezeu, ne incredem in faptul ca taina ce o numim Dumnezeu vrea sa ni se descopere , daruindu-ni-Se spre mantuirea noastra, prin ceea ce numim Spiritul Sfant al lui Dumnezeu, iar prin staruinta Sa alaturi de noi , spre viata vesnica.

Credem in Isus , Cristosul , adica in promisiunea lui Dumnezeu  adeverita prin viata Sa , in iertare si viata vesnica.Nimeni nu ne obliga la aceasta acceptare in credinta a raspunsului dat de catre Dumnezeu, raspuns care este Isus cel crucificat si inviat. Insa , nu ne poate nimeni  convinge ca la intrebarea ce ne este adresata ar exista un alt raspuns, mai bun, mai cuprinzator.

O interogare in mod inevitabil si inexorabil pusa de catre insasi viata noastra , chiar si atunci cand incercam sa o ignoram.Nimeni nu ne poate constrange sa o ignoram.Daca ne-o adresam si ne confruntam cu ea, ajun gem usor la convingerea ca prin Isus am aflat raspunsul.

Raspunsul nu este valabil pentru miile de intrebari individuale pe care ni le adreseaza viata ; el contine insa toate aceste  interogatii , cu sau fara raspuns, in taina invaluitore a lui Dumnezeu.Toate aceste nedumeriri ale vietii se contopesc in intrebarea adresata vietii noastre prin moarte.Noi insa avem curajul unei sperante ce crede; de a ne afunda, prin moartea lui Isus,in abisul lui Dumnezeu ca in propria  permanenta , in propria patrie si viata vesnica.

O credinta ce-si recunoaste in mod onest nesiguranta subiectiva este mai sigura decat cea care se complace intr-o siguranta subiectiva simulata.Aceasta evaluare impartiala a credintei ar trebui sa se poata manifesta si in Biserica , in comportamentul public.O credinta ce recunoaste ca ar fi amenintata  de sbiectivism  nu poate fi asezata la acelasi nivel cu acea indoiala fata de credinta de care se ocupa moralistii, clasificata de catre acestia drept pacat...

Acolo unde un om isi traieste viata in iubire neconditionata, lipsita de egoism, cu o fidelitate ultima ce nu asteapta rasplata , cu responsabilitatea unei constiinte solitare de nimeni controlata si laudata , putem vorbi de o credinta durabila, fie ca se reflecteaza asupra ei sau nu, chiar daca omul reuseste sau nu sa formuleze aceasta convingere...

Credinta noastra , aceasta credinta amara , grea , dar tenace , fara fals patos, fara emfaza, neostentativa, este un permanent Doamne, ajuta -necredintei -mele, sprijinita de forta cea din urma a inimii , fiind totodata cea din urma forta a ei.De aceea , nu isi pune intrebari.Striga catre Dumnezeu si il gaseste pe crucea lui  Cristos cel condamnat de catre noi la moarte;apeleaza la Sacrament vrand sa intalneasca cuvantul indurarii aici , pe pamant si in viata pamanteasca , stie ca a crede inseamna  credinta dinauntrul Bisericii.

Credinta este lumina si forta noastra: iubirea Dumnezeului Celui viu in ciuda intunericului , cuvantul iertarii  in ciuda pacatului, cuvantul de la Spiritul Sfant turnat in inimile noastre in ciuda experientelor oboselii,slabiciunii si neantului.Pe scurt: cuvantul lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu si om adevarat, crucificat si inaltat la viata vesnica a lui dumnezeu , explorator al destinului uman , prezenta a lui Dumnezeu in aceasta lume, izvor de har si pace, Domn al celor  ce cred in El si , increzatori, isi cunosc destinul salvat prin El, calauza a celor chemati si salvati ce alcatuiesc impreuna cu El comunicarea adevarului , iubirii  si milostivirii numita Biserica: evidenta precum El insusi este in misiunea divina ce i-a fost incredintata , in cuvantul scris si profetit, in Sacramentul vizibil.

Noi suntem cei care cred in comunitatea frateasca in Dumnezeu si in Isus Cristos, iar astfel in Biserica insasi.Traim aceasta credinta ca libertate a noastra salvata si ca misiune a lumii care prin aceasta credinta trebuie sa-l gaseasca ( strabatand intreaga istorie), pe Dumnezeu sa scop final. Desigur , aceasta comunitate de credinta numita Biserica are , datorita necesitatilor socializarii umane, conform vointei Domnului si a lui Isus, structurile sociale, serviciile si istoria ei schimbatoare, impovarata adesea de ingustimea , pacatul si nelinistea umana. Insa ,pentru cel ce stie intr-adevar  despre ce este vorba in aceasta comunitate de credinta, si anume despre Dumnezeu intrupat prin Isus Cristos, acela  poate accepta cu rabdare aceasta societate de credinta alcatuita din oameni sarmani ce sunt , ca si Biserica, mereu pe calea de la pacat spre iertare.El stie ca aduce cu sine, in aceasta comunitate din jurul lui Cristos , propria ingustime si vina.

Credinta noastra crestina este , in esenta , simpla , vie , inepuizabila si , deoarece viseaza ceea ce este esential in om, valabila si eficienta atat pentru astazi cat si pentru viitor.

Si astazi putem crede cu constiinta impacata, atunci cand spiritul si inima au aflat profunzimea credintei crestine. Mai putem astfel observa faptul ca in multimea aproape imposibil de cuprins a dogmelor religioase, multiplele posibilitati de desavarsire a acestei credinte simple raman pentru unii straine, aproape de neinteles.

Putem sa nu ne mai preocupam de aceasta , avand incredere in faptul ca propria noastra perspectiva asupra credintei se maturizeaza spre o tot mai mare asemanare cu credinta Bisericii din toate timpurile si culturile.

Si astazi putem crede in mod crestin si catolic , constienti fiind totodata, ca inca nu suntem desavarsiti in credinta; iar aceasta , cu conditia sa nu transformam perspectiva de acum asupra credintei in masura ei definitiva...

Fiecare crestin autentic sufera desigur din cauza configuratiei sociale si istorice a Bisericii.Ea ramane in realitatea ei palpabila ca o urmare a esentei ei.Ea poarta un mesaj prin care realitatea ei empirica este pus mereu sb semnul intrebarii.Ea este totodata , si intotdeana, Biserica pacatosilor, ai carei membri neaga prin faptele lor cea ce marturisesc.

De-a lungul veacurilor au avut loc lucruri inspaimantatoare , deplorabile.Atat de multe , incat doar un singur lucru  ne ajuta sa le uitam: incotro ne-am indrepta daca am iesi din Bisreica? Am fi mai fideli Spiritului eliberator al lui Isus daca ne-am distanta, noi , pacatosi, egoisti, ca si cand am fi "puri", de aceasta sarmana Biserica?

Putem remedia starea ei jalnica purtand doar povara saraciei, pentru care fiecare are partea sa de vina, incercand sa traim in ea ca si crestini , purtand responsabilitatea de a o transforma mereu din interior, ea care trebuie sa fie in toate confesiunile mereu Biserica " reformarii".

Rugaciunea catre Spiritul Sfant inseamna dispozitia de a primi in viata imprevizibilul , incalculabilul, vechiul devenit nou, vechiul ca si nou; inseamna adesea a nu avea raspuns previzibil intr-o situatia concreta, a continua  intrucat aducem cu noi , din trecut , suficiente motive pentru a spera , insa doar pentru a spera.

Cuvantul Spiritului Sfant nu ne ofera retete pe care trebuie doar sa le urmam. Ne cere indrazneala, experimentarea , puterea de decizie ce nu mai pot fi justificate , in mod adecvat, in fata principiilor generale ( in fata literei si a legii). Cuvantul Spiritului Sfant este intrebarea adresata fiecaruia in unicitatea sa, daca are curajul de a indrazni, de a experimenta , de a rezista in fata contradictiei , a multimii , daca are incredere in spiritul Sfant.

Cu acest curaj trebuie fiecare sa isi urmeze calea in Biserica , chiar si atunci cand nu este impacat cu ceea ce face celalalt .

Unitatea Spiritului Sfant trebuie pastrata in diversitatea darurilor Sale, caci, in final, e vorba de nenumarate  daruri.

Aceasta unitate ne este data doar atunci cand renuntam la ceea ce este al nostru, dat de catre Spiritul Sfant pentru ca sa putem realiza un anumit lucru, in acea speranta a iubirii ca toate darurile sunt in fond unul, chiar daca aceasta nu o intelegem .

sursa : Karl Rahner " Ganduri despre credinta"

Dumnezeu sa va binecuvanteze cu acele Haruri care va vor darui  o credinta vie!